SFATURILE NECERUTE

In 2007 ne-am luat masina. Tiii, ce aventura! Am asteptat-o o vara intreaga si, in sfarsit, eram cu ea in curte. I-am facut rodajul pe drumuri lungi si de toate felurile. Eu, care candva facusem scoala de soferi, dar nu condusesem niciodata, ma dadeam mare ca stiu regulile de circulatie. Astfel ca imi dadeam cu parerea de fiecare data cand Catalin era la volan. Uneori ii prindeau bine sugestiile mele, alteori il enervau. Dupa un timp, in urma unor discutii pe care le-am avut cu alti soferi, am renuntat. Mi-am dat seama ca nu era corect ce faceam si ca trebuia sa am incredere in experienta lui Catalin

In 2008 l-am nascut pe David. Alta aventura. M-am pregatit temeinic. Am intrat pe forumuri, mi-am cumparat carti. Stiam cam tot ce aveam de facut, iar pentru situatiile care m-ar fi prins nepregatita, aveam persoane la care sa apelez pentru sfaturi, mamici cu 1-2 copii, mamici doctori cu 1-2 copii.

Imi facusem asa bine lectiile, ca incepusem sa dau si sfaturi. De fiecare data cand auzeam de o proaspata mamica, o intrebam despre alaptare, despre purtatul bebelusilor etc, spunandu-mi parerea, fara sa ma gandesc daca sugestiile mele pica bine sau nu. Pana la un moment dat, cand am renuntat. Mi-am dat seama ca nu e corect ce fac si ca cel mai bine e sa ofer exemplu personal si sa astept sa mi se ceara sugestii, in cazul in care cineva e curios sau interesat de ceva ce fac eu.


De unde schimbarea asta de atitudine? Cand imi stabilisem in linii mari lista cu persoane de incredere la care sa apelez la nevoie, nu luasem in consideratie persoanele la care nu ma gandisem sa apelez pentru sfaturi, dar care mureau de nerabdare sa-mi impartaseasca parerile si experientele lor in domeniu. Rude, vecini, cunostinte, necunoscuti de pe strada.

M-am trezit de-a dreptul bombardata cu sfaturi necerute. E drept, nu era prima data, dar parca niciodata pana atunci nu ma simtisem asa presata.

Sunt o persoana careia ii place sa se informeze singura. Cand am o nedumerire, caut in carti, pe internet, la persoanele pe care le consider in masura sa ma sfatuiasca corect.
Accept sfaturile in general, atunci cand sunt documentate, cand au justificari, cand vin de la persoane care au experienta in domeniul in care am nevoie de indrumare.

Sfaturile nesolicitate care mi se dadeau, insa, erau, in marea lor majoritate, venite din superstitii, din auzite, din traditii transmise din om in om si din care fiecare a retinut ce l-a interesat. Am selectat ce mi s-a parut logic si am ignorat ce mi se parea fara sustinere, incercand sa justific de ce o faceam, de ce credeam diferit. Dar sfaturile continuau sa fie repetate zilnic de multi dintre cei cu care ne intalneam, cu insistenta si cu suparare ca nu le respect, ca am indrazneala de a cauta si alte solutii decat cele care-mi sunt oferite. Lumea se supara ca nu ma las ajutata, ca nu accept sugestii, ca nu am incredere in “cei mai in varsta”. Eram considerata sfidatoare si indaratnica si altele asemenea.

Toate astea m-au facut sa limitez sau chiar sa intrerup contactele cu persoanele respective. Nu-mi place asta, incerc intotdeauna sa pastrez legatura cu cat mai multi oameni, dar presiunea pe care o resimteam ma obosea, nu ma lasa sa ma concentrez asupra vietii mele si a familiei mele.

Mult mai greu e atunci cand presiuni din acestea vin chiar din partea partenerului de viata. Sub pretextul ajutorului si indrumarii, se pot cauza rupturi greu reversibile. Am multe exemple de acest gen in jurul meu.

Pentru mai multe despre subiect, va recomand blogul Andreei

Si ca sa va fac curiosi, reproduc doar un scurt fragment din ultima ei postare

Prin urmare, sfatul meu nesolicitat pentru voi este că ar trebui să fiți la fel atenți când le dați sfaturi necerute copiilor voștri pe cât sunteți când le dați soțului sau soției. Cu cât vă abțineți mai mult de la a da sfaturi nesolicitate, cu atât e mai probabil ca copiii să vă ceară sfatul când au nevoie și să-l urmeze, dacă este rezonabil.