PREA MÂNDRĂ, PREA FRAGILĂ

Acum 2 ani, prin intermediul uneia dintre persoanele dragi din amintirile mele (multumesc, Amalia), mi s-a oferit ocazia unei colaborări cu editura Humanitas. A fost o colaborare frumoasă de la început până la sfârşit, pornind de la disponibilitatea lor de a rezolva mici chestiuni administrative pe care eu nu le puteam îndeplini şi încheind cu recenta apariţie a cărţii. Mulţumesc pe această cale doamnei redactor Adina Saucan, care s-a ocupat de aceste detalii.

Cartea pe care am tradus-o, din limba italiană....a fost în primul rand o carte pe care mi-a făcut mare plăcere să o citesc. Nu o data mi s-a întâmplat să mă pierd în lectură, dând pagină după pagină, uitând să mai traduc. A fost o muncă pe care am făcut-o cu drag iar acum, că a fost publicată cartea, nu pot să alung senzaţia că în paginile ei e şi un pic din mine.

Cartea se numeşte "Prea mândră, prea fragilă. Romanul Mariei Callas" şi este scrisă de Alfonso Signorini.


V-o recomand şi vouă, cu căldură.

PA, MAMI!

Joi şi vineri nu l-am dus pe David la grădiniţă. A fost friiiig, iar prietenii noştri erau răciţi şi nu au mers nici ei, aşa că am rămas acasă.

Am făcut un pact:
1. În zilele când merg eu la servici (bine, inca nu e cazul, eu lucrând acasă, dar zic că-i bine să pregătesc terenul pentru plecările care vor fi în curând), el merge la grădiniţă, iar când eu rămân acasă, rămâne şi el cu mine. Astfel, acoperim măcar 3-4 zile de grădiniţă pe săptămână, ceea ce îmi e convenabil. În timp, zilele de stat acasă, vor fi doar cele de week-end.
2. Ca să-i mai treacă dorul de noi, va lua la grădiniţă o poză, oricare o vrea. A ales nu una, ci trei. Trei să fie. Dacă vrea, îi dau şi un album întreg, numai să rămână împăcat acolo.
3. Dimineaţa musai să-l las lucrănd cu plastilina, împreună cu L şi S. Doamna a fost de acord, oricum înainte de micul dejun, copiii au activităţi libere.
4. Nu-l las să doarmă acolo. Momentan nici nu mă gândesc să forţez nota (oricum el nu doarme la prânz nici acasă), deci, după ce mănâncă, ori eu ori tati mergem să-l luăm.

Azi mi-a spus să mai stau 5 minute. L-a luat, însă, L la măsuţă, i-a pus tăbliţa şi plastilina în faţă, şi-a luat pozele şi, concentrat să găsească o plastilină mai moale, mi-a aruncat un "Pa, mami" grăbit. I-am spus şi eu "Pa, iubire" şi am plecat.

Bine, nu zic hop, dar e o realizare :). Anul trecut tot povestea cu poza a făcut diferenţa. Şi pică numai bine, pentru că săptămâna asta au ca temă Familia şi toţi copiii aduc poze cu părinţii, fraţii, bunicii etc.

EXISTĂ....

Exista fotografi foarte apreciaţi. Ei citesc, se informează, discută pe forumuri, îşi împărtăşesc ideile şi părerile prietenilor fotografi, fac fotografii, invata din greşeli, fac ce le place şi ce au învăţat, au bloguri/site-uri cu fotografii care de care mai apreciată, toată lume îi vorbeşte de bine.

Există informaticieni foarte buni. Ei citesc, se informeaza, discută pe forumuri, îşi împărtăşesc ideile şi părerile prietenilor informaticieni, fac ce le place şi ce au învăţat, invaţă din greşeli, toată lumea îi apreciază.

Există bucătari foarte buni. Ei citesc, se informează, discută pe forumuri, îşi împărtăşesc ideile şi părerile prietenilor din domeniul culinar, au bloguri, site-uri sau propriile lor emisiuni culinare, gătesc, invaţă din greşeli, fac ce le place şi ce au învăţat, lumea le cumpără cărţile şi îi apreciază.

Există medici foarte buni. Ei citesc, se informează, caută în permanenţă idei şi metode noi pentru a vindeca bolile, îşi împărtăşesc ideile şi părerile prietenilor din medicină, fac ce le place şi ce au învăţat, invaţă din greşeli, salvează vieţi, lumea îi apreciază.

Există educatori foarte buni. Ei citesc, se se informeaza, discută pe forumuri, caută în permanenţă idei despre activităţi noi pentru clasă, îşi împărtăşesc ideile şi părerile prietenilor din învăţământ, au job-uri prost plătite dar fac ce le place şi ce au învăţat, invaţă din greşeli, copiii îi iubesc, părinţii îi apreciază.

Şi...există mame ca mine.  Citim, ne informăm, discutăm pe forumuri, ne împărtăşim ideile şi părerile despre creşterea şi educarea copiilor, ne împrumutăm una alteia cărţi, ne trimitem linkuri către ultimele articole citite, avem bloguri, căutăm în permanenţă idei despre activităţi noi pe care să le propunem copiilor noştri, ne creştem copiii cu bucurie şi centrate pe nevoile lor nu pe dorinţele noastre, facem ce ne place, învăţăm din greşeli....
Dar ...suntem exagerate că citim atâta, că acordăm atâta atenţie informaţiilor din cărţi şi de pe internet, suntem obsedate pentru că ne centrăm pe ce au nevoie copiii noştri, nu pe ce spun alţii că ar trebui să aibă nevoie copiii noştri. Suntem inconştiente că-i hrănim la cerere, că nu-i lăsăm să plângă ca să facă plămâni puternici, că nu vedem tantrumurile ca pe o încăpăţânare ce trebuie pedepsită ci ca pe ceva natural PRIN care se trece cu răbdare şi iubire. Suntem încăpăţânate şi căpoase că ne susţinem punctul de vedere şi nu acceptăm să aplicăm sfaturile şi metodele care nu ni se par potrivite pentru noi şi pentru copiii noştri.

De ce? Pentru că nu am studiat în şcoală despre a fi mame? Pentru că nu avem o diplomă pe care să scrie LICENŢIAT ÎN PARENTING?

E drept, şcoli din astea ar trebui să existe şi să fie obligatorii. Poate aşa unii părinţi ar învăţa să se uite la copiii lor şi să-i vadă cu adevărat.

NU ZI HOP....

V-ati grabit cumva sa credeti ca David s-a adaptat surprinzator de repede la gradiniţă? Eheee...mai e ceva drum de făcut până acolo.

Azi a stat lipit de mine ca un scai. N-ar fi fost o tragedie pentru mine, dar s-a luat după el şi prietena noastră de 3 ani jumate, care a început să scâncească că vrea să meargă şi ea acasă cu mine (deşi zilele trecute rămăsese fără probleme). Le-am explicat amândoura că nu mă duc acasă şi că vin să-i iau când îmi termin treaba la servici.

Mi s-a spus că ar fi bine să plec chiar dacă plânge, că nici un alt părinte nu stă aşa de mult cum stau eu, dar eu nu vreau aşa. Am pornit de la început cu ideea că îl duc la grădiniţă atâta timp cât rămâne cât de cât împăcat. Să-l las plângând este peste puterile mele, mai ales că, deocamdată, nimic nu mă presează să-l las.

Într-un final i-am pus pe amândoi la o măsuţă, le-am dat plastilină, şi am plecat. Nu-mi dăduse acordul, dar era resemnat şi avea o ocupaţie care-i plăcea.

I-am luat pe amândoi după masa de prânz.

I-am spus că mâine îi dau la el o poză de familie, ca să-i ţină de dor (asta l-a ajutat anul trecut). Sper să funcţioneze.

AZI

Azi a fost din nou orasul plin de copii. Uniforme, fundite, flori, emotii. Azi a fost din nou parcul plin de liceeni. Ce conteaza ca stateau la barfa si fumau? Mie mi-a placut orasul astazi.


(ok, a fost ieri, dar cum e abia 0.25, pentru mine inca n-a trecut ziua :) de ieri )

ALTĂ PRIMĂ ZI

S-a trezit în ritm de Andantino. Mi-a zâmbit şi s-a lăsat îmbrăcat fără probleme. L-am spalat, a mâncat, apoi, cu ghiozdănelul cu ben 10 în spate (el nu-l cunoaşte încă pe Ben10, ghiozdanul l-a primit de la o mătuşă dragă, dar toti băieţii mai mărişori au fost entuziasmaţi de el, unul chiar m-a întrebat, cu sclipiri în ochi, de unde l-am luat, că vrea şi el unul) am pornit spre prietenii noştri Luca şi Sara, împreună cu care am mers la grădiniţă.

Iniţial nu a vrut să intre în clasă, apoi n-a mai vrut să iasă. S-a ţinut scai de mine, n-a vrut să intre în sala de mese pentru micul dejun. Am participat şi eu la întâlnirea de dimineaţă unde David s-a plictisit grozav. Nu-i plac activităţile statice şi organizate. N-a vrut să se prezinte, mi-a spus la ureche să le comunic eu colegilor că el a lăsat limba acasă la bica şi că nu vorbeşte.

A fost o mare uşurare pentru el când doamna educatoare a împărţit copiii pe centre iar pe cei mici (dintre care face şi el parte) i-a lăsat să se joace liber, cu ce au vrut ei. David s-a fixat pe nişte bile din plastic şi pe nişte maşinuţe şi a pornit la joacă, împreună cu Sara şi încă o fetiţă. Atunci l-am întrebat dacă vrea să rămână să se joace iar eu să plec la cumpărături. A zis că da, dar să mă întorc.

 Şi am plecat. Cu inima plină şi mulţumită că primisem acordul lui (spre deosebire de anul trecut, când l-am lăsat plângând). M-am întors când copiii erau la masă. David stătea cu spatele la uşă şi nu m-a văzut. Mânca liniştit brânză cu smântănă şi mămăligă. L-au nimerit: asta e mâncarea lui preferată. Când a terminat, a venit la mine şi mi-a comunicat că a mâncat şi că i-a fost dor de mine.

Ne-am drăgălit, apoi l-am întrebat dacă vrea să doarmă cu copiii. Evident, a spus că nu. În timpul verii David a scos aproape total din program somnul de prânz. Mă îndoiesc că va reveni la el doar de dragul grădiniţei. Cel mult, o voi ruga pe educatoare să-l lase să stea în clasă să se joace dacă nu reuşesc mereu să vin să-l iau la ora 13.

Şi asta a fost totul. Vă doresc un început de şcoală/grădiniţă cel puţin la fel de liniştit ca al nostru.

DIN NOU LA GRĂDINIŢĂ

Experienţa noastră  de anul trecut o puteţi (re)citi aici şi aici şi aici.

David a continuat să meargă la grădiniţă în toamnă, apoi în primavara. În timpul iernii a stat acasa, din cauza de frig prea mare si de lene din partea mea (nu-mi surâdea nicicum ideea de a ieşi din casă pe ger doar pentru cele 3-4 ore pe care urma să le petreacă David la grădiniţă.

În plus, David nu mergea acolo că i-ar fi plăcut să meargă la grădiniţă. Accepta să meargă doar pentru că îl avea în grupă pe Matei, prietenul lui drag, a cărui apariţie îl înseninează şi-l umple  de veselie. Nu-l interesau activităţile. Tot ce îşi dorea era să stea lângă Matei şi să se joace cu el.

Ei bine, Matei, care e mai mare, anul acesta merge la şcoală. Drept urmare, am decis să-l înscriu pe David la altă grupă, de la altă grădiniţă, unde va merge împreună cu alt prieten şi vecin drag. Am ales deci, grupa step by step, singura grupă de acest fel din Cimpulung.

Cu sistemul step by step eu am avut mereu experienţe frumoase, având în vedere că, înainte de a veni în Cimpulung, am lucrat aproape 4 ani ca ajutor de educator la o grădiniţă din Piatra Neamţ, iar anul trecut am mai lucrat un semestru la aceeaşi grădiniţă, luându-l şi pe David cu mine. În plus, o prietenă dragă care are copilul în această grupă mi-a vorbit foarte frumos despre doamnele educatoare şi despre felul în care se apleacă asupra copiilor.

Eu eram convinsă. Rămânea să-l conving şi pe David să meargă la grădiniţă nouă, cu doamne şi copii noi. Iniţial a spus că nu vrea la grădiniţă, indiferent dacă-i nouă sau veche şi toată vara a ţinut-o aşa. Apoi a acceptat, atunci când i-am spus că o voi ruga pe doamna educatoare să mă lase şi pe mine să stau cu el la început. După experienţa de anul trecut, nici prin gând nu-mi trece să-l mai las plângând.

Mai era un hop: analizele. David nu suportă ideea exudatului în ruptul capului (nu mai vorbesc de alte analize). A fost NU de la început până la final, orice i-am spus, oricâte cărticele despre doctori i-am citit, orice i-am promis. Nu obişnuiesc să-i promit recompense. De data asta am făcut-o: i-am promis că dacă face exudatul, indiferent dacă de bună voie sau nu, indiferent dacă plânge sau nu, îi cumpăr o jucărie, orice vrea el, cu condiţia ca preţul să fie acceptabil pentru buzunarul meu. 

A plâns în timp ce şi după ce asistenta i-a recoltat proba. Nu pentru că l-ar fi durut sau l-ar fi deranjat în vreun fel procedura la nivel fizic. A plâns pentru că spusese NU iar eu trecusem peste decizia lui. A plâns şi m-a tras de urechi, strigând mereu „Nu voiam!!!” Eu l-am asigurat că are tot dreptul să fie supărat şi că e în regulă să-şi descarce neputinţa aşa cum simte el. Apoi s-a calmat şi am mers să-i cumpăr jucăria promisă. A ales o locomotivă cu magnet, care trăgea o betonieră, o basculantă şi o macara. 13 lei. Am scăpat ieftin.

Ne-am plimbat apoi prin oraş şi i-am propus să mergem să vedem grădiniţa şi să le cunoaştem pe doamnele educatoare. M-am gândit că dacă îl duc acolo înainte de a începe anul, are timp să se obişnuiască, să se familiarizeze cu doamnele şi cu jucăriile, poate să prindă drag şi să îşi dorească să revină. A acceptat să meargă cu inima îndoită, cerându-mi să nu-l las singur. I-am spus că nu-l voi mai lăsa niciodată la grădiniţă fără acordul lui, dar că mi-e important să cunoască locul unde vreau să-l duc pentru că sunt convinsă că e un loc frumos, unde o să-i placă să meargă şi să se joace.

Cred că decizia de a-l familiariza cu grupa înainte de începutul anului şcolar a fost o decizie bună. David a fost  fascinat de cuburi, de bucătărioara încropită într-un colţ, de maşinuţe, de plastilină. La început a vorbit doar în şoaptă. Apoi s-a acomodat şi a vorbit mai tare, apoi a început să cânte. Am făcut mâncare în bucătărie, am construit un castel, doamna ne-a arătat baia, sala de mese şi dormitorul. 

A fost dragoste pură. David nu mai voia să plece şi s-a desprins cu greu de grupă, declarând că-i place acolo şi că vrea să se mai întoarcă. Vom mai merge cel puţin o dată săptămâna asta iar săptămâna viitoare voi sta la grădiniţă atâta timp cât va fi necesar pentru ca desprinderea de mine să se facă lin şi fără plânsete.

La fel vom proceda şi cu somnul de prânz (pe care David l-a cam scos din program în această vară). La început îl voi lua acasă după masa de prânz. În timp, după ce îşi va face prieteni acolo, poate îşi va dori să doarmă cu ei şi să se joace cu ei şi după somn (anul trecut, când il luam la grădiniţă la Piatra, începuse să ceară să rămână acolo şi la somn).  

Nu e un moft şi nu e alintătură. David e un copil care acceptă să stea fără mine atâta timp cât se simte în siguranţă cu persoanele cu care îl las (toată vara a petrecut-o mai mult prin vecini, venind acasă doar când se plictisea de joaca acolo şi-şi aducea prietenii aici, ca să mai schimbe peisajul şi jucăriile). Dar trebuie să-i dau timpul şi spaţiul necesar să ajungă la concluzia că e în siguranţă fără mine. Am probat asta acum 2 săptămâni când am mers la Galleria, în Piatra Neamt, la locul de joacă. Ar fi vrut înăuntru, dar nu fără mine, aşa că am stat cu el. După jumătate de oră de joacă, l-am întrebat dacă mă pot duce la cumpărături iar el să mă aştepte acolo. A acceptat fără probleme, deşi nici o persoană de acolo nu-i era cunoscută dinainte. Trag nădejde că pe acelaşi sistem se va adapta şi la grădiniţă.

ŞI NOI AM FOST COPII

Dacă palma aia pe care ar trebui s-o dau copilului pentru că nu mă ascultă şi nu mă înţelege aş da-o soţului pentru că nu mă ascultă şi nu mă înţelege sau el mi-ar da-o mie pentru că nu-l ascult şi nu îl înţeleg, cum ar fi privit gestul ăsta de societate/biserică/orice altă entitate care admite bătaia ca mod de educare?

Copii sunt delicaţi. Sufletul lor e delicat ca florile. O palmă dată trupului (sau un urlet la nervi) e o petală smulsă din suflet (oh, şi din sufletul lui David au fost smulse destule petale şi le regret pe fiecare în parte). Pe de altă parte, o mângâiere şi un sărut sunt soare şi apă pentru suflet. Ele dau copilului bucurie şi încredere că cineva e mereu gata să-l asculte şi să-l înţeleagă. Calmul şi răbdarea, ferminatea exprimată cu iubire sunt cele ajung la sufletul copilului şi-l hrănesc cu bunătate şi-i dau puterea să înflorească.

Mulţi oameni nu-şi amintesc cum era când aveau 3-4-5 ani. Când îi întreb „nu făceai la fel când erai mic?” mulţi răspund că nu mai ştiu ce făceau atunci (sau îşi amintesc subit că şi ei au fost copii şi au avut aceleaşi porniri pe care le au copiii lor acum).

Eu îmi amintesc bine. De fapt, cele mai vii amintiri ale mele sunt de undeva din perioada 3-10 ani, poate un pic mai mult. Îmi amintesc cum îi priveam de jos pe adulţi, pentru că erau aşa de înalţi iar eu eram aşa de mica... poate de aceea îmi plăcea când tata mă cocoţa pe vitrina bunicilor: vedeam şi eu lumea de la înălţime. Îmi amintesc cum, uneori, cerinţele mele, care pentru mine aveau sens, păreau absurde pentru ei şi îi stresau, sau cum cei mari se amuzau de vorbe şi gesturi de-ale mele şi nu mereu înţelegeam ce e aşa amuzant în ce fac sau spun eu. Îmi amintesc cum adulţii se supărau pentru lucruri pe care nu pricepeam în ce mod le-am facut greşit. Acum, când privesc în urmă îmi dau seama ce anume îi supăra, dar atunci nu înţelegeam şi mă frustra chestia asta.

Mă uit la David şi nu pot să nu mă întorc în timp să caut prin amintiri momente în care reacţionam aşa cum reacţionează el acum. Şi mă redescopăr pe mine, la 4-5 ani, copil ca şi el, cu aceleaşi nevoi şi aceleaşi dorinţe. Poate un pic mai calmă şi un pic mai dispusă să accept vorbele celor mari şi să mă conformez.
 
Şi atunci, cum să nu mă las pe mine, adult, la o parte şi să nu mă aplec asupra bucăţii acesteia din mine care, deşi înţelege mult pentru vârsta pe care o are, nu poate cuprinde totul şi-şi exprimă cum poate neputinţa? Cum pot să-i ignor nevoile şi să-i impun modul meu de a gândi când şi eu am fost ca el şi am fost şi eu frustrată de toate lucrurile cărora nu le înţelegea rostul? Cum să „îl pun la punct” doar pentru că eu sunt obosită şi nervoasă, când el mi-a demonstrat de atâtea ori că mă înţelege în momente din astea şi mă iubeşte şi aşa obosită şi nervoasă? Cum să-l condamn pentru tantrumurile lui când el mă iubeşte în ciuda „crizelor” mele?

Şi noi am fost la fel. Să conştientizăm asta poate ne-ar ajuta să-i vedem pe copii aşa cum sunt şi nu aşa cum adulţilor din noi le-ar fi mai comod ca ei să fie.

REFOLOSIREA CUTIILOR

Provocările verzi au ca temă luna asta refolosirea cutiilor.

Super ocazie de a-mi pune in practică o idee pe care o rumegam de ceva timp.

Am prin casă tot felul de nimicuri mărunte care pe rafturi nu dau bine. Cutiuţe  in care depozitez nasturi, aţe, bijuterii, biluţe, zaruri, margeluţe, etc. Sunt destul de multe şi ma sufocă atunci când le văd pe rafturi, aşa că am încropit nişte dulăpioare în care să le depozitez astfel încât să nu stea la vedere.

Pentru ele am folosit: cutii de dimensiuni mai mari, dintr-un carton mai gros şi mai rigid, hârtie albă pentru învelit, fâşii din colile pictate de-a lungul timpului cu David (le-am lipit pe marginea cutiilor, ca să nu se vadă urât tăieturile), aracet, foarfecă, şabloane şi carioci de suflat, pentru ornare.
Rezultatul e cel de mai jos:

În dulăpiorul verde, pentru că era mai înalt, am pus şi un raft, făcut tot din carton. Dulăpioarele astfel realizate încap de minune deasupra şifonierului