ŞI NOI AM FOST COPII

Dacă palma aia pe care ar trebui s-o dau copilului pentru că nu mă ascultă şi nu mă înţelege aş da-o soţului pentru că nu mă ascultă şi nu mă înţelege sau el mi-ar da-o mie pentru că nu-l ascult şi nu îl înţeleg, cum ar fi privit gestul ăsta de societate/biserică/orice altă entitate care admite bătaia ca mod de educare?

Copii sunt delicaţi. Sufletul lor e delicat ca florile. O palmă dată trupului (sau un urlet la nervi) e o petală smulsă din suflet (oh, şi din sufletul lui David au fost smulse destule petale şi le regret pe fiecare în parte). Pe de altă parte, o mângâiere şi un sărut sunt soare şi apă pentru suflet. Ele dau copilului bucurie şi încredere că cineva e mereu gata să-l asculte şi să-l înţeleagă. Calmul şi răbdarea, ferminatea exprimată cu iubire sunt cele ajung la sufletul copilului şi-l hrănesc cu bunătate şi-i dau puterea să înflorească.

Mulţi oameni nu-şi amintesc cum era când aveau 3-4-5 ani. Când îi întreb „nu făceai la fel când erai mic?” mulţi răspund că nu mai ştiu ce făceau atunci (sau îşi amintesc subit că şi ei au fost copii şi au avut aceleaşi porniri pe care le au copiii lor acum).

Eu îmi amintesc bine. De fapt, cele mai vii amintiri ale mele sunt de undeva din perioada 3-10 ani, poate un pic mai mult. Îmi amintesc cum îi priveam de jos pe adulţi, pentru că erau aşa de înalţi iar eu eram aşa de mica... poate de aceea îmi plăcea când tata mă cocoţa pe vitrina bunicilor: vedeam şi eu lumea de la înălţime. Îmi amintesc cum, uneori, cerinţele mele, care pentru mine aveau sens, păreau absurde pentru ei şi îi stresau, sau cum cei mari se amuzau de vorbe şi gesturi de-ale mele şi nu mereu înţelegeam ce e aşa amuzant în ce fac sau spun eu. Îmi amintesc cum adulţii se supărau pentru lucruri pe care nu pricepeam în ce mod le-am facut greşit. Acum, când privesc în urmă îmi dau seama ce anume îi supăra, dar atunci nu înţelegeam şi mă frustra chestia asta.

Mă uit la David şi nu pot să nu mă întorc în timp să caut prin amintiri momente în care reacţionam aşa cum reacţionează el acum. Şi mă redescopăr pe mine, la 4-5 ani, copil ca şi el, cu aceleaşi nevoi şi aceleaşi dorinţe. Poate un pic mai calmă şi un pic mai dispusă să accept vorbele celor mari şi să mă conformez.
 
Şi atunci, cum să nu mă las pe mine, adult, la o parte şi să nu mă aplec asupra bucăţii acesteia din mine care, deşi înţelege mult pentru vârsta pe care o are, nu poate cuprinde totul şi-şi exprimă cum poate neputinţa? Cum pot să-i ignor nevoile şi să-i impun modul meu de a gândi când şi eu am fost ca el şi am fost şi eu frustrată de toate lucrurile cărora nu le înţelegea rostul? Cum să „îl pun la punct” doar pentru că eu sunt obosită şi nervoasă, când el mi-a demonstrat de atâtea ori că mă înţelege în momente din astea şi mă iubeşte şi aşa obosită şi nervoasă? Cum să-l condamn pentru tantrumurile lui când el mă iubeşte în ciuda „crizelor” mele?

Şi noi am fost la fel. Să conştientizăm asta poate ne-ar ajuta să-i vedem pe copii aşa cum sunt şi nu aşa cum adulţilor din noi le-ar fi mai comod ca ei să fie.