V-ati grabit cumva sa credeti ca David s-a adaptat surprinzator de repede la gradiniţă? Eheee...mai e ceva drum de făcut până acolo.
Azi a stat lipit de mine ca un scai. N-ar fi fost o tragedie pentru mine, dar s-a luat după el şi prietena noastră de 3 ani jumate, care a început să scâncească că vrea să meargă şi ea acasă cu mine (deşi zilele trecute rămăsese fără probleme). Le-am explicat amândoura că nu mă duc acasă şi că vin să-i iau când îmi termin treaba la servici.
Mi s-a spus că ar fi bine să plec chiar dacă plânge, că nici un alt părinte nu stă aşa de mult cum stau eu, dar eu nu vreau aşa. Am pornit de la început cu ideea că îl duc la grădiniţă atâta timp cât rămâne cât de cât împăcat. Să-l las plângând este peste puterile mele, mai ales că, deocamdată, nimic nu mă presează să-l las.
Într-un final i-am pus pe amândoi la o măsuţă, le-am dat plastilină, şi am plecat. Nu-mi dăduse acordul, dar era resemnat şi avea o ocupaţie care-i plăcea.
I-am luat pe amândoi după masa de prânz.
I-am spus că mâine îi dau la el o poză de familie, ca să-i ţină de dor (asta l-a ajutat anul trecut). Sper să funcţioneze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu