DE CE NU MAI FRECVENTĂM GRĂDINIŢA

Aşa cum am povestit, David mergea cu plăcere la grădiniţă. Era bucuros când ne întâlneam dimineaţa cu L şi S şi se ascundeau după poartă până ieşea maşina din curte, ca să strige în cor „Cucu baaaauuuu!!!!” Pe holul gradiniţei, până să îl îmbrac, ţopăia ca un ieduţ şi îmi arăta ce făcuse cu o zi în urmă. Uneori nici nu era nevoie să intru în grupă, îmi spunea „Pa, mama!” şi îmi trimitea o bezea. Când veneam să-l iau îmi spunea: „Mulţumesc, mama, că m-ai adus aici la copii şi la jucării. O să mai venim şi mâine”.

Nu mânca acolo. Doar în zilele în care era în meniu mămăliga cu brânză dădea gata porţia. În rest, doar se juca cu mâncarea, umplându-şi castronul cu pâine şi împingându-l către alţi copii. Îmi mai povestea că-l necăjeşte un copil, că a plâns iar doamna îmbrăcată în roşu  l-a luat în braţe şi l-a calmat. 

A venit apoi problema eliminărilor. Aflat într-un loc străin (să fim serioşi, după doar o săptămână de frecventat grădiniţa, aceasta n-are cum să fie un loc  familiar iar personalul e încă străin pentru un copil care n-a stat niciodată decât cu părinţii, bunicii sau prieteni apropiaţi), David refuza să comunice eliminările. Nu voia să meargă la baie acolo, prefera să facă pe el. În prima zi mi-a povestit cum doamna blondă, îmbrăcată în halat, a pus apă caldă în lighean şi l-a spălat. A doua zi la fel. Am insistat să aibă încredere în doamna educatoare şi să-i spună la ureche când vrea să meargă la baie. A spus că nu, că el nu spune, că face pe el. Şi aşa a făcut şi a treia zi iar după amiază mi-a spus că el nu mai vrea să meargă la grădiniţă. Nu-l mai spălase doamna blondă, probabil cealaltă doamnă nu fusese la fel de disponibilă şi amabilă cu el. 

Din vorbă în vorbă, a menţionat că fusese întrebat dacă poartă pampers. Atunci i-am propus să poarte la grădiniţă. De 2 ani nu mai cumpărasem dar, dacă el s-ar fi simţit mai bine aşa, eram dispusă să o fac şi pe asta. A acceptat cu lumină în ochi iar din momentul în care i-am pus pampers la grădiniţă, nu a mai făcut deloc pe el, nici treaba mare nici cea mică. Îi schimbam scutecul la câteva zile doar pentru că se uzase de prea mult purtat.
Şi aşa am rezolvat una din probleme. Totul era din nou bine, mergea voios la grădiniţă.

A venit a doua problemă: nu mânca, iar toată lumea stătea cu gura pe el să mănânce, inclusiv eu. Acum îmi pare rău că am insistat aşa. Ritmul lui era altul. El mânca bine dimineaţa iar masa de prânz o lua abia după 14. La ora 12 degeaba mergea la masă. Nu-i era foame şi mai era şi gălăgie în sala de mese. El a avut dintotdeauna o problemă cu mulţimile zgomotoase. N-ar fi fost chiar o problemă faptul că nu mânca, dar după el se luau şi alţi copii, care se distrau la masă imitându-l.

În acelaşi timp, s-a ivit şi problema somnului. El nu dormea acolo, îl luam la ora 13. I-am sugerat şi să stea la grădiniţă până se trezesc copiii, chiar dacă nu doarme. 

În acel moment, copilul meu pus pentru prima dată în situaţia de a-şi rezolva singur nişte conflicte interioare (acceptarea copiilor care-l necăjeau, insistenţele legate de eliminări, mâncare şi somn, programul organizat de activităţi de la grădiniţă) a clacat. Era o zi de joi, cred, când s-a lipit aşa de tare de mine şi a început să plângă să nu-l las, că orice i-am spus n-a funcţionat. L-am luat acasă, cu condiţia să mă lase să lucrez fără să se uite la desene animate, că nu-mi convine să-l ştiu în faţa televizorului când alternativa ar fi fost printre copiii de la grădiniţă. Vineri dimineaţa a făcut un puseu de febră, cu frisoane. Nu l-am dus la grădiniţă, iar pe la amiază şi-a revenit de parcă n-ar fi avut deloc febră. Asta m-a trimis cu gândul la Salomé şi la somatizări. Ceva chiar nu era în regulă dacă se ajunsese la asta.

Am insistat, totuşi, cu grădiniţa. pentru săptămâna următoare am făcut un program: de comun acord am stabilit trei zile în care să meargă la grădiniţă: luni, miercuri şi joi. Am însemnat zilele pe calendar iar el a fost de acord cu înţelegerea asta.

Am mers luni. Cât a stat el în sala de mese (era lapte cu cereale şi a vrut să mănânce), am discutat cu doamna educatoare, care mi-a zis că trebuie să fiu mai fermă. Ok am spus. Azi oricum nu-l pot lua la prânz, va rămâne până după amiaza, dar să nu insiste nimeni nici cu mâncatul nici cu somnul. Mi-a cerut mână liberă să discute cu el să încerce să-l aducă pe direcţia pe care o crede ea bună, aşa cum a făcut şi cu alţi copii. I-am zis hai s-o facem şi pe asta. S-a terminat masa, am citit cartea, iar David iar s-a lipit de mine. De data asta, am zis să încerc şi varianta cu care mă bătea la cap toată lumea: l-am pus în braţele doamnei şi am plecat. Din câte am înţeles, nu nu a plâns după ce am plecat şi a participat la activităţi. Era vesel când l-am luat.

Atunci am făcut o prostie: am încălcat pactul. Urmând sugestia doamnei, nu l-am ţinut acasă marţi. M-am făcut că am uitat de înţelegere şi l-am dus la grădiniţă. La fel ca luni, l-am lăsat în braţele doamnei. Totul îmi suna aiurea, mă gândeam mereu cum l-am lăsat plângând, dar sunt încă destul de influenţabilă încât, când toţi insistă că greşesc, să sacrific ce simt şi să încerc şi varianta lor, chiar şi numai ca să vadă cu proprii ochi că eu am fost cea care a avut dreptate.

Acasă, într-un moment de iubire, David mi-a spus că stătea în braţele doamnei şi plângea pentru că se gândea că „A plecat mama şi nu am spus pa”. M-a terminat gândul ăsta al lui. L-am strâns în braţe şi abia m-am abţinut să nu izbucnesc în plâns. Copilul meu de aproape 4 ani (atunci) nu suferea pentru că îl abandonasem ci pentru că nu apucase să îmi spună „Pa!” Plus că, în ultimele două zile, fix alea când îl lăsasem plângând, David se schimbase. Era aerian, nu se putea concentra la nimic, tantrumurile se accentuaseră, începuse să viseze urât noaptea.

Atunci a început să se cristalizeze gândul să nu-l mai duc deloc la grădiniţă. Dar am încercat şi a treia zi. S-a trezit, l-am îmbrăcat, a mâncat iar când să-i dau ghetele a început să plângă cu lacrimi mari, cât se poate de adevărate şi să-mi spună că el nu vrea la grădiniţă, că el vrea să stea acasă şi se joacă singur şi nu mănâncă dulciuri şi nu se uită la desene, dar să-l las să stea acasă. Şi atâta a plâns şi a promis cele de mai sus că am decis: nu mai mergem la grădiniţă. Am mai trecut pe acolo de ziua lui, când s-a făcut petrecere pentru toţi copiii sărbătoriţi în septembrie şi octombrie şi atât. Nici la petrecerea aia nu a vrut să meargă decât după promisiuni solemne că stau şi eu acolo cu el, ba vin şi mătuşica Oana şi nana Doriana.

Şi cam asta a fost tot. Îmi mai povesteşte uneori cum era la grădiniţă. Îşi aminteşte câte un cântecel, cum se rostogoleau ca ursuleţii când făceau sport sau cum făceau fire de praf cu creionul pe covoraşul desenat de doamna. Mai recunoaşte câte un coleg pe stradă sau în vreun magazin.
Uneori îmi spune că ar merge la grădiniţă, dar să stau şi eu cu el acolo. Am, însă,  atât de mult de lucru în ultimul timp încât nu reuşesc să ies din casă dimineaţa. Şi oricum, aş bulversa iar o serie de copilaşi dacă aş sta acolo şi aş fi privită cel puţin ciudat dacă aş face o asemenea solicitare.

Aşa că, momentan, David stă acasă. Dimineaţa îşi găseşte ocupaţie singur sau cu bunica, tot uitându-se la ceas să se facă 14 să mă ridic de la calculator. Mai vin vecini şi cunoştinţe care îl întreabă de grădiniţă. Dacă devin prea insistenţi (Vai, dar toţi copiii de 4 ani merg la grădiniţă, se joacă cu copiii şi învaţă lucruri interesante), pleacă din încăpere şi-mi zice „Eu nu mai stau cu tanti aia că-mi spune să merg la grădiniţă”.

Ştiţi ce mi-a confirmat că am luat o decizie bună?
În primul rând, cam la o săptămână după ce a împlinit 4 ani, când s-a convins el că într-adevăr nu mai mergem la grădiniţă (M-am străduit să-i fac clar că atâta timp cât nu e pregătit, nu mai insist, indiferent ce spun alţii), copilul meu a devenit peste noapte cu totul altul. Scrisesem postarea despre copilul la 4 ani ca să (îmi) explic, cumva, tantrumurile şi toate celelalte trăiri ale lui David. Pe nepusă masă, el o contrazice pe Ana Savin referitor la crizele vârstei de 4 ani. Nu numai că a scăpat de coşmaruri şi doarme liniştit o noapte întreagă, dar am parte de un copil extrem de înţelegător (desigur, dacă îi respecţi teritoriul, îl tratezi cu calm şi nu insişti aiurea pe subiecte care ştii că-l irită). Am în ultimul timp un copil care nu-l mai pune pe NU în faţă în orice ocazie. Mă ajută de cele mai multe ori la curăţenie, se dezbracă şi îmbracă singur din când în când, se spală pe dinţi şi pe ochi singur, acceptă când nu-i pot da atenţie şi-şi găseşte singur ocupaţie fără să insiste la nesfârşit să termin treaba ca să mă joc cu el. Cântă şi-mi spune poezii (doar mie, nici măcar bunicilor nu îndrăzneşte încă să le spună). Când lipsesc de acasă câte o zi întreagă pentru că merg la cursuri, stă cu bunicii şi e cel mai cuminte copil cu putinţă.

Desigur nu-i mereu aşa. Mai face el „nazuri”, se mai contrazice cu noi, mai refuză să colaboreze, mai „face în ciudă” când nu-i dăm atenţie, făcând prostioare care să ne atragă atenţia, dar tantrumurile au dispărut de parcă n-au existat. Şi e dulce şi afectuos.

În al doilea rând, acum două zile am avut o discuţie foarte interesantă cu o nepoată mai tânără cu vreo 10 ani decât mine, dar care se pare că mă depăşeşte în hotărâre când vine vorba despre ce e mai bine pentru copilul ei. Băieţelul ei are trei ani şi jumătate. Merge la o grădiniţă cu program scurt. E vesel şi încântat şi multă lume i l-a dat ca exemplu lui David.  Dar ce credeţi că-mi spune mie mama asta tânără? „Madi, am stat o lună de zile cu el 4 ore pe zi la grădiniţă, până când a acceptat să stea singur. I nu a stat niciodată cu nimeni străin, cum puteam să-l las şi să plec?”

Poftim! În momentul acela mi-am amintit de o cunoştinţă din Italia care-mi zicea cândva că la grădiniţa unde merge fetiţa ei mamele sunt obligate să vină zi de zi cu copiii timp de cel puţin două săptămâni la începutul anului şcolar, până se obişnuiesc copiii. Se pare că mai sunt şi pe aici locuri în care se gândeşte la fel. Iar nepoata mea a fost destul de hotărâtă încât să nu bage în seamă când lumea îi spunea că-l învaţă rău, sau că e normal să plângă copiii la început de grădiniţă, că se obişnuiesc ei „Şi noi am plâns şi până la urmă ne-a trecut.” Eu de ce n-am fost atât de hotărâtă? Aş fi stat, pe bune că aş fi stat, dar singura încurajare pe care am primit-o a fost „Dumneavoastră îl cunoaşteţi mai bine, faceţi cum credeţi că e mai bine” Asta în timp ce alte persoane din grădiniţă şi din afara ei îşi arătau cel puţin uimirea, dacă nu dezaprobarea că insist să stau până primesc acceptul lui să plec sau că nu-l las să doarmă la prânz.

Aşa că, oricât mi-ar fi plăcut să meargă David la grădiniţă, oricât de mult mi-a plăcut cum lucrează cu copiii doamna educatoare, oricât de atrasă aş fi eu de grupa asta step-by-step, momentan ne retragem. Ne e bine aşa, împreună. De învăţat David învaţă oricum, în ritmul lui şi conform preferinţelor lui. Pe nesimţite a învăţat să numere în trei limbi şi face adunări simple, a învăţat literele, colorează (mai rar, dar o face, nu e activitatea lui preferată), modelează în neştire, construieşte cu lego şi cuburi, face gimnastică cu tati, dansează şi cântă la orga lui de jucărie combinând sunetele şi încercând să reproducă bucăţi muzicale. Nici cărţile sau jocurile în cutie nu rămân uitate. Le luăm pe rând şi, jucându-le, mai trecem în revistă informaţii despre animale, plante, culori, forme, stele şi soare, bune maniere, istorie şi religie şi tot ce ne mai trece prin cap în momentul respectiv. Ne-am înscris la bibliotecă şi împrumutăm cărţi, lucru care îi place foarte mult. Sunt mană cerească blogurile educatoarelor sau mamelor care fac homeschooling. Din mulţimea de activităţi propuse de ele, găsesc mereu ceva care să-l intereseze pe David, chiar dacă nu e mereu ceea ce îmi place mie să fac.

David nu duce lipsă nici de copii cu care să se joace. Copiii îl iubesc şi cel puţin o dată la două zile are 1-2 vizitatori sau mergem noi în vizite. Şi e în stare să stea prin vecini cu orele, pierdut în joacă, deci nu-s îngrijorată că-i prea dependent de mine. 

I-am propus să mergem împreună la grădiniţă la serbarea de Crăciun, să-i vedem pe prietenii lui cum dansează şi cântă şi spun poezii apoi să-l vedem pe Moş Crăciun. După ce l-am asigurat că nu-l las singur acolo m-a îmbrăţişat şi mi-a spus „Multumesc, mama, că vii şi stai cu mine la grădiniţă.” Îşi doreşte să meargă. Văd asta din cum povesteşte unele amintiri legate de grădiniţă. Dar nu mai vrea să facă faţă singur situaţiilor legate de grădiniţă şi încă nu e pregătit să se lase pe mâna doamnelor educatoare şi doamnelor îngrijitoare. Poate anul viitor va vedea lucrurile altfel. Până atunci, însă, ne e bine aşa.