Nu am vrut sa scriu postarea asta. Nu pentru ca aș avea ceva împotriva trecerii anilor. Dimpotrivă, e cursul normal al vieții și, deși de multe ori am dificultăți în a-mi aminti vârsta mea calendaristică (spuneam cândva că mintea mi-a rămas blocată pe undeva pe la 30 de ani), mi-o asum și mi-o accept cu inima deschisă. Și sunt mândră și bucuroasă când mai încep un an.
Anul acesta a fost un an greu, plin de întortocheri și întorsături de situație care m-au lăsat cumva melancolică, visând în gol la vremuri mai sigure, pe care nu trebuia să mă străduiesc atât de mult să mi le fac senine.
Dar îmi asum și anul ăsta, cu greșelile pe care le-am făcut, cu nedreptățile care mi-au fost făcute, cu renunțările cărora a trebuit să le fac față.
Mi-l asum și mi-l accept pentru că e și el al meu. Pentru că n-a fost plin doar de zbucium, ci și de joacă și râsete și cântece și de vorbe stâlcite și entuziaste și de priviri galeșe și zâmbete ștrengărești.
M-a învățat multe anul ăsta.
M-a învățat că viața ți se poate schimba radical nu într-o săptămână, cum zice Coelho, ci de pe o zi pe alta.
M-a învățaț că, dacă trebuie cu adevărat, ma descurc singură, cu copilul meu, dar că e greu, e foarte greu.
M-a învățaț că nu pot ajuta oamenii care nu vor sa fie ajutați și că poți deveni dependent de nefericire și nemulțumire și că e tare greu să vezi lumini și bucurii mici și să le aduni în suflet atunci când ești bolnav de negativism (din fericire, nu e vorba despre mine).
Dar am învățat și lucruri pentru care a meritat din plin să trăiesc acest an:
Am învățat că pot fi calmă când copilul e agitat și trântește totul, că pot vedea dincolo de manifestarea lui violentă și-l pot lua în brațe și alina. Aș vrea să pot arăta și altora cum să vadă dincolo de aparențe.
Am reînvățat să mă joc și să râd din toată inima și să cânt sau să spun poezii pe stradă atunci când David mi-o cere, ba chiar am descoperit că oamenii nu se uită ciudat, ci zâmbesc cu drag când mă aud, când ne aud (poate că și lor le e dor de bucurie pură și micile noastre manifestări voioase le amintesc că nu toate în viață sunt negre sau gri).
Am reînvățat să sar coarda și șotronul și să sar pe capacele canalelor de pe trotuar, cu David de mână, sau să merg pe bordura trotuarelor zicând sunt tren și că merg pe linia de cale ferată.
N-am vrut să scriu postarea asta,dar atâția oameni dragi mi-au făcut urări care de care mai emoționante, încât chiar nu pot sări peste aniversarea asta.
Mulțumesc tuturor pentru vorbele frumoase și gândurile calde pe care le-am primit astăzi.
luni, 26 decembrie 2011
sâmbătă, 24 decembrie 2011
DE CRACIUN
Anul ăsta parcă pregătirile au fost făcute mai ușor și cu mai puțină agitație. Fiecare și-a găsit timpul și locul în bucătăria mică, astfel încât, toate au decurs lin. Eu am făcut biscuiții șprițați mult doriți (cei pe care ni-i făcea mama în copilărie) și foile de tort și salata de boeuf (David m-a ajutat la tăiat legumele). Tata socru a făcut cârnații, chișca și caltaboșul. Mama soacra a făcut ciorba și friptura și vreo trei feluri de prăjituri.
Au mai rămas treburi mai mărunte: de făcut cremele pentru prăjituri și tort, de definitivat curățenia, de mers cu colinda.
Va doresc Sărbători frumoase împreună cu cei dragi sau cu gândul la ei.
Sa va bucurați de sclipirile din ochii copiilor când vă colindă și când descoperă cadourile primite de la Moș.
Sa lăsați în urmă agitația și tristețile, să vă rămână bucuria.
Au mai rămas treburi mai mărunte: de făcut cremele pentru prăjituri și tort, de definitivat curățenia, de mers cu colinda.
Va doresc Sărbători frumoase împreună cu cei dragi sau cu gândul la ei.
Sa va bucurați de sclipirile din ochii copiilor când vă colindă și când descoperă cadourile primite de la Moș.
Sa lăsați în urmă agitația și tristețile, să vă rămână bucuria.
miercuri, 21 decembrie 2011
PRIMA SERBARE
- Meg gădinită, bini Motătun duti cadou
- Da, David, miercuri avem serbare. Mergem la grădiniță iar Moșul o sa dea cadouri la copii.
- Da, ti lui Matei.
- Sigur că și lui Matei.
- Auzi, Moșul o să-ți dea cadou, dar tu o să-i spui poezia?
- Daaa.
- Hai s-o repetăm : Ninge...
- Nide ial nide
- Ca-ntr-o...
- Lume pemecată
- Crește...
- Omu de dăpadă
- Dintr-un....
- Bugăl cât o loaaată
- Foarte frumos David, vezi că știi poezia? I-o spui și moșului?
- Nu pun ata, pun tica tica (nu spun asta, spun poezia cu tica tica)
- Poți s-o spui pe care-o vrei, Moșului o să-i placă.
Nu vă închipuiți că țin la chestia cu poezia recitată în fața moșului, a mătușii, a bunicii sau a vecinei. Ba chiar mă amuză când prin casă spune de 10 ori la rând câte o poezie, de-mi face capul calendar, iar când apare cineva străin în peisaj amuțește într-o clipă. Mă distra, însă, convingerea cu care spunea că el va recita poezia Moșului.
- Dar costumul făcut de bica îl îmbraci?
- Daaa, Bapi eti om dăpadă.
- Da, ești om de zăpadă. Toți copiii se costumează la serbare.
- Ti Matei?
- Și Matei. El este pitic. Tu o să fii om de zăpadă.
- Daaa.
Conversația asta am avut-o de câteva ori înainte de ziua de azi. De fiecare dată David era convins că va îmbrăca costumul și că va spune poezia. Iar cei mari erau la fel de convinși ca el.
Pe mine vă rog să nu mă includeți în categoria „cei mari”. Am recapitulat mental toate reacțiile pe care le văzusem de-a lungul timpului la copiii de trei ani atunci când dădeau cu ochii de Moș, am comparat cu felul lui David de a se comporta în situații noi și am pornit spre grădiniță pregătită sufletește să-mi țin pruncul în brațe în timp ce el își ascunde fața în umărul meu, întinzând, totuși, mâna după cadou :)
Entuziasmul i-a pierit în momentul în care am coborât din mașină. S-a oprit brusc și nu a mai vrut să meargă. I-am spus că azi e o zi specială și că stă și mama cu el la grădiniță, ba chiar vine și tati. M-a privit cu speranță și a pornit spre poarta grădiniței, ținându-mă de mână.
În grupă, cei mai mari l-au înconjurat entuziasmați:
- David, azi vine Moșul.
- Hai să stăm pe scăunel.
- De ce nu vii?
- De ce nu te îmbraci cu costumul?
- Se supără Moșul dacă nu te îmbraci.
- Uite, eu sunt om de zăpadă
- Și eu pitic
- Andrei e brăduț.
David se ascunsese după mine (deși în restul zilelor nu mai știa cum să mă dea pe ușă afară) și nu spunea nimic. N-a vrut pelerina. A spus că o ia când vine Moșul, dar a refuzat și atunci. Degeaba au făcut ceilalți copilași paradă prin fața lui.
A stat pe scăunel, cu mine în spatele lui, ținându-mă de mână. I-a urmărit atent pe toți copilașii care au spus poezii. Unii s-au încurcat, emoționați, alții nu s-au mulțumit cu o singură poezie și au spus două, cu entuziasm. Un copil mai mititel a început să plângă. Niște frățiori și mai mititei alergau prin clasă și râdeau cocoțându-se pe scaune.
Așa cum anticipasem, David a refuzat să spună poezia. S-a întors cu spatele, s-a rezemat cu capul pe brațe, sprijinit se spătarul scaunului, a dat din cap a „nu” și și-a țuguiat buzele în semn că el de acolo nu se mișcă oricât am insista.
Moșul a înțeles. A avut el de-a face cu destui copii încât să știe la ce să se aștepte.
David s-a întors din nou cu fața la ceilalți, atunci când s-au cântat colinde. N-a cântat, dar s-a uitat atent la copii.
A venit momentul cadourilor, l-am luat în brațe, el și-a ascuns fața în umărul meu, dar cadoul l-a acceptat, iar când am ajuns pe scăunel a insistat să deschidem cutia. I-a adus Moșul un glob pământesc, cum văzuse el la Ucu Petea (unchiul Petrea) și-i plăcuse atât de mult încât îl lăsase din mână doar când îi promisesem că vom vorbi cu Moșul să-i aducă și lui unul.
Și cam asta a fost serbarea. L-am prins, totuși, în două poze cu Moșul, ba chiar a stat în brațele lui și i-a răspuns la întrebări dând din cap a „da” sau ”nu” după caz.
Apoi.... știți vorba aia cu războiul și plăcintele? De emoționat ce a fost la serbare, când a dat de cornulețe și suc, a înfulecat copilul meu de ziceai că se bat turcii la gura lui :))
Au plecat, apoi, rând pe rând, toți copiii. Noi am rămas ultimii.
- Mai tăm pic la gădiniță, insista David țopăind.
În timp ce-l îmbrăcam, s-au dus toate emoțiile lui și a început să râdă și să cânte și să-mi povestească. Doamna educatoare a făcut ochii mari și a exclamat:
- Ia uite-l, că vorbește bine. La grădiniță nu-i prea aud vocea, credeam că încă nu vorbește.
Ei bine, a avut ocazia să-l audă. Și, ca să lecuiască de tot pe cei care dădeau dezaprobator din cap când auzeau că n-a vrut să participe la serbare, cum am ajuns acasă, David ne-a trântit un:
- Motătiuuun cu pete abe, a tooootiiiit de pin nămeeeeti. Mooooo Tăăăătiuuuun, moooo tăăăătiuuuun.
Dar așa....cu melodie cu tot.
Adică, dragii mei, știu și poezia (și nu numai una), știu și cântecelul (din nou, nu numai unul), dar nu mă puneți să prestez când eu nu vreau că n-o fac și gata.
Am zis.
- Da, David, miercuri avem serbare. Mergem la grădiniță iar Moșul o sa dea cadouri la copii.
- Da, ti lui Matei.
- Sigur că și lui Matei.
- Auzi, Moșul o să-ți dea cadou, dar tu o să-i spui poezia?
- Daaa.
- Hai s-o repetăm : Ninge...
- Nide ial nide
- Ca-ntr-o...
- Lume pemecată
- Crește...
- Omu de dăpadă
- Dintr-un....
- Bugăl cât o loaaată
- Foarte frumos David, vezi că știi poezia? I-o spui și moșului?
- Nu pun ata, pun tica tica (nu spun asta, spun poezia cu tica tica)
- Poți s-o spui pe care-o vrei, Moșului o să-i placă.
Nu vă închipuiți că țin la chestia cu poezia recitată în fața moșului, a mătușii, a bunicii sau a vecinei. Ba chiar mă amuză când prin casă spune de 10 ori la rând câte o poezie, de-mi face capul calendar, iar când apare cineva străin în peisaj amuțește într-o clipă. Mă distra, însă, convingerea cu care spunea că el va recita poezia Moșului.
- Dar costumul făcut de bica îl îmbraci?
- Daaa, Bapi eti om dăpadă.
- Da, ești om de zăpadă. Toți copiii se costumează la serbare.
- Ti Matei?
- Și Matei. El este pitic. Tu o să fii om de zăpadă.
- Daaa.
Conversația asta am avut-o de câteva ori înainte de ziua de azi. De fiecare dată David era convins că va îmbrăca costumul și că va spune poezia. Iar cei mari erau la fel de convinși ca el.
Pe mine vă rog să nu mă includeți în categoria „cei mari”. Am recapitulat mental toate reacțiile pe care le văzusem de-a lungul timpului la copiii de trei ani atunci când dădeau cu ochii de Moș, am comparat cu felul lui David de a se comporta în situații noi și am pornit spre grădiniță pregătită sufletește să-mi țin pruncul în brațe în timp ce el își ascunde fața în umărul meu, întinzând, totuși, mâna după cadou :)
Entuziasmul i-a pierit în momentul în care am coborât din mașină. S-a oprit brusc și nu a mai vrut să meargă. I-am spus că azi e o zi specială și că stă și mama cu el la grădiniță, ba chiar vine și tati. M-a privit cu speranță și a pornit spre poarta grădiniței, ținându-mă de mână.
În grupă, cei mai mari l-au înconjurat entuziasmați:
- David, azi vine Moșul.
- Hai să stăm pe scăunel.
- De ce nu vii?
- De ce nu te îmbraci cu costumul?
- Se supără Moșul dacă nu te îmbraci.
- Uite, eu sunt om de zăpadă
- Și eu pitic
- Andrei e brăduț.
David se ascunsese după mine (deși în restul zilelor nu mai știa cum să mă dea pe ușă afară) și nu spunea nimic. N-a vrut pelerina. A spus că o ia când vine Moșul, dar a refuzat și atunci. Degeaba au făcut ceilalți copilași paradă prin fața lui.
A stat pe scăunel, cu mine în spatele lui, ținându-mă de mână. I-a urmărit atent pe toți copilașii care au spus poezii. Unii s-au încurcat, emoționați, alții nu s-au mulțumit cu o singură poezie și au spus două, cu entuziasm. Un copil mai mititel a început să plângă. Niște frățiori și mai mititei alergau prin clasă și râdeau cocoțându-se pe scaune.
Așa cum anticipasem, David a refuzat să spună poezia. S-a întors cu spatele, s-a rezemat cu capul pe brațe, sprijinit se spătarul scaunului, a dat din cap a „nu” și și-a țuguiat buzele în semn că el de acolo nu se mișcă oricât am insista.
Moșul a înțeles. A avut el de-a face cu destui copii încât să știe la ce să se aștepte.
David s-a întors din nou cu fața la ceilalți, atunci când s-au cântat colinde. N-a cântat, dar s-a uitat atent la copii.
A venit momentul cadourilor, l-am luat în brațe, el și-a ascuns fața în umărul meu, dar cadoul l-a acceptat, iar când am ajuns pe scăunel a insistat să deschidem cutia. I-a adus Moșul un glob pământesc, cum văzuse el la Ucu Petea (unchiul Petrea) și-i plăcuse atât de mult încât îl lăsase din mână doar când îi promisesem că vom vorbi cu Moșul să-i aducă și lui unul.
Și cam asta a fost serbarea. L-am prins, totuși, în două poze cu Moșul, ba chiar a stat în brațele lui și i-a răspuns la întrebări dând din cap a „da” sau ”nu” după caz.
Apoi.... știți vorba aia cu războiul și plăcintele? De emoționat ce a fost la serbare, când a dat de cornulețe și suc, a înfulecat copilul meu de ziceai că se bat turcii la gura lui :))
Au plecat, apoi, rând pe rând, toți copiii. Noi am rămas ultimii.
- Mai tăm pic la gădiniță, insista David țopăind.
În timp ce-l îmbrăcam, s-au dus toate emoțiile lui și a început să râdă și să cânte și să-mi povestească. Doamna educatoare a făcut ochii mari și a exclamat:
- Ia uite-l, că vorbește bine. La grădiniță nu-i prea aud vocea, credeam că încă nu vorbește.
Ei bine, a avut ocazia să-l audă. Și, ca să lecuiască de tot pe cei care dădeau dezaprobator din cap când auzeau că n-a vrut să participe la serbare, cum am ajuns acasă, David ne-a trântit un:
- Motătiuuun cu pete abe, a tooootiiiit de pin nămeeeeti. Mooooo Tăăăătiuuuun, moooo tăăăătiuuuun.
Dar așa....cu melodie cu tot.
Adică, dragii mei, știu și poezia (și nu numai una), știu și cântecelul (din nou, nu numai unul), dar nu mă puneți să prestez când eu nu vreau că n-o fac și gata.
Am zis.
miercuri, 7 decembrie 2011
MOȘU' NOSTRU ÎL AJUTĂ PE BIBI
Atunci când am aflat despre Bibi am reacționat așa cum fac de obicei: Of, bietul copil, dar ce pot face eu pentru el? Cat de mult ajută ăia 10-20 lei pe care i-aș putea pune în cont? Așa că i-am cheltuit pe nimicuri pentru David.
Dar povestea lui Bibi a rămas activa în mintea mea, datorită oamenilor minunați care fac eforturi mari să îl ajute. Și atunci am spus: poate că, totuși, ajută și banii ăia puțini pe care i-aș putea dona. Dar fondul meu egoist (ăla de-mi spune mereu să pun pe primul loc micile nimicuri importante pentru mine și ai mei) mă împiedica să iau drumul băncii.
Atunci a venit salvarea: Bogdana a început să pună la vânzare diverse lucrușoare, banii încasați pe ele urmând să meargă în contul lui Bibi.
Hopa, mi s-a aprins un beculeț. Poate că a dona nu înseamnă neapărat să dau fără să primesc ceva în schimb. Așa că am urmărit ofertele. M-am agățat de trei perechi de cerceluși. Nu costau mult, doar 10 lei o pereche. Poate că, în mod normal, nu i-aș fi cumpărat, că nu aveam nevoie neapărată de ei, dar, cum era pentru o cauză bună, i-am luat. Și m-am simțit bine că am făcut o faptă bună.
Am urmărit apoi blogul Bogdanei, să văd dacă mă mai pot lipi de ceva.
Îmi doream de mult un ulei de argan, dar tot ezitam să-l cumpăr. Până când a apărut printre produsele vândute pentru Bibi. Nici n-am stat pe gânduri. Așa mi-am rezolvat și unul din cadourile de Crăciun.
Am ratat niște papuci grozavi pentru David, din cauză că nu am deschis calculatorul la timp și mi-au luiat=o alții înainte. Mă bucur, însă, că s-au vândut.
Între timp, campaniei i s-au alăturat și alte persoane cu suflet mare.
Bianca are deschis un mega-giveaway cu cosmeticale bio,
Sabina vinde fotografii artistice,
Bogdana cateva sapunuri handmade de la Fides Naturis,
pe 17, talcioc!
Mai sunt 2 zile în care puteți comanda calendare cu imaginile voastre preferate, iar 20% din încasări vor merge la Bibi
Timp de o saptamana : 10 - 16 decembrie ora 24.00, numarul de sms 848 va strange bani pentru Bibi. Un SMS costa 2 euro.
Grațiela are la vânzare niște artcesorii de-a dreptul fermecătoare
Toate pentru Bibi.
E luna cadourilor, nu? Moșul trebuie să facă cumpărături, nu-i așa? Ce-ar fi să-l rugați să tragă o privire întâi pe la ofertele care-l pot ajuta pe Bibi?
Acum... nu mă considerați materialistă sută-n sută. Donații mai fac din când în când atunci când mai sunt abordată pe stradă, chiar și lui Bibi i-am pus în cont un pic mai mult decât costă uleiul de argan, rotunjind suma.
Dacă nu găsiți nimic interesant printre produsele vândute pentru Bibi, dar vreți totuși să ajutați, puteți dona în contul:
LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX
Banca Transilvania
Titular cont: Filip Bogdan-Liviu
CNP 1660903133678
Dar povestea lui Bibi a rămas activa în mintea mea, datorită oamenilor minunați care fac eforturi mari să îl ajute. Și atunci am spus: poate că, totuși, ajută și banii ăia puțini pe care i-aș putea dona. Dar fondul meu egoist (ăla de-mi spune mereu să pun pe primul loc micile nimicuri importante pentru mine și ai mei) mă împiedica să iau drumul băncii.
Atunci a venit salvarea: Bogdana a început să pună la vânzare diverse lucrușoare, banii încasați pe ele urmând să meargă în contul lui Bibi.
Hopa, mi s-a aprins un beculeț. Poate că a dona nu înseamnă neapărat să dau fără să primesc ceva în schimb. Așa că am urmărit ofertele. M-am agățat de trei perechi de cerceluși. Nu costau mult, doar 10 lei o pereche. Poate că, în mod normal, nu i-aș fi cumpărat, că nu aveam nevoie neapărată de ei, dar, cum era pentru o cauză bună, i-am luat. Și m-am simțit bine că am făcut o faptă bună.
Am urmărit apoi blogul Bogdanei, să văd dacă mă mai pot lipi de ceva.
Îmi doream de mult un ulei de argan, dar tot ezitam să-l cumpăr. Până când a apărut printre produsele vândute pentru Bibi. Nici n-am stat pe gânduri. Așa mi-am rezolvat și unul din cadourile de Crăciun.
Am ratat niște papuci grozavi pentru David, din cauză că nu am deschis calculatorul la timp și mi-au luiat=o alții înainte. Mă bucur, însă, că s-au vândut.
Între timp, campaniei i s-au alăturat și alte persoane cu suflet mare.
Bianca are deschis un mega-giveaway cu cosmeticale bio,
Sabina vinde fotografii artistice,
Bogdana cateva sapunuri handmade de la Fides Naturis,
pe 17, talcioc!
Mai sunt 2 zile în care puteți comanda calendare cu imaginile voastre preferate, iar 20% din încasări vor merge la Bibi
Timp de o saptamana : 10 - 16 decembrie ora 24.00, numarul de sms 848 va strange bani pentru Bibi. Un SMS costa 2 euro.
Grațiela are la vânzare niște artcesorii de-a dreptul fermecătoare
Toate pentru Bibi.
E luna cadourilor, nu? Moșul trebuie să facă cumpărături, nu-i așa? Ce-ar fi să-l rugați să tragă o privire întâi pe la ofertele care-l pot ajuta pe Bibi?
Acum... nu mă considerați materialistă sută-n sută. Donații mai fac din când în când atunci când mai sunt abordată pe stradă, chiar și lui Bibi i-am pus în cont un pic mai mult decât costă uleiul de argan, rotunjind suma.
Dacă nu găsiți nimic interesant printre produsele vândute pentru Bibi, dar vreți totuși să ajutați, puteți dona în contul:
LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX
Banca Transilvania
Titular cont: Filip Bogdan-Liviu
CNP 1660903133678
marți, 29 noiembrie 2011
CARTILE LUI DAVID - CARTILE IN LIMBA DANEZA
Unele dintre cele mai frumoase amintiri din Danemarca sunt cartile cumparate de acolo. Limba daneza nu ne incurca deloc. As fi putut sa fac o traducere cu ajutorul internetului, dar am renuntat la idee. Chiar daca nu intelegem o boaba din ce e scris, facem la greu lecturi dupa imagini. Partea frumoasa e ca povestile se schimba la fiecare lectura, in functie de inspiratia de moment. Uneori avem chef sa le inflorim si inventam tot felul de detalii. Alteori simplificam cat putem.
Preferata lui David din ultimele zile, cartea pe care e obligatoriu sa i-o citesc la culcare altfel nu vrea sa doarma, e cea despre un cofetar care se trezeste intr-o dimineata cu o idee grozava: un tort nemaivazut, la care munceste toata ziua si de care e foarte incantat la final.
E o carte cu cifre si, cu ajutorul ei, David a inceput sa recunoasca unele cifre pe care mi le tot arata prin reviste sau pe strada la numerele masinilor. De numarat numara doar pana la 4, dupa aceea e o mare abrambureala in capul lui. Dar macar a trecut de faza in care numaratul insemna "unu...doua...sase...noua" sau, cand n-avea chef de numarat o scurta la "unu...doua...multe"
Alta carte care a fost preferata lui mult timp (pana a fost detronata de cea cu cofetarul), e cea in care Mickey si prietenii pregatesc un purcel pentru un concurs. Ii fac curatenie in tarc, ii dau sa manance toate fructele si legumele pe care le gasesc la ferma, dar, la un moment dat, purcelul nu mai poate manca nimic. Toti se mobilizeaza sa afle care e problema iar dupa ce rezolva misterul ajung la concurs si il castiga. Cu ocazia asta trecem in revista activitatile de la o ferma, animalele domestice, legumele si fructele.
Celelalte doua carti in daneza, care din cand in cand revin in atentia lui David, sunt despre cum isi petrec ziua un catelus si o pisica. Lui David nu prea ii plac cateii, sunt mult prea agitati pentru el si il sperie. Cartea despre Fido, insa, ii place mult si inventam impreuna aventurile prin care trece catelusul. Pisicile, in schimb, au un loc aparte in sufletul lui David. Le adora. Le mangaie, vorbeste cu ele, le dragaleste. De aceea si cartea despre Ludo e una dintre preferate.
Am mai avut o carte care ne placea foarte mult. prima carte cumparata in Danemarca, cea din care David a invatat culorile. Din pacate am ratacit-o inainte de a ne intoarce in Romania. Un timp mi-a parut rau dupa ea. Acum, insa, m-am resemnat. Sper sa o gaseasca un copil care s-o indrageasca la fel de mult cum a indragit-o David.
Preferata lui David din ultimele zile, cartea pe care e obligatoriu sa i-o citesc la culcare altfel nu vrea sa doarma, e cea despre un cofetar care se trezeste intr-o dimineata cu o idee grozava: un tort nemaivazut, la care munceste toata ziua si de care e foarte incantat la final.
E o carte cu cifre si, cu ajutorul ei, David a inceput sa recunoasca unele cifre pe care mi le tot arata prin reviste sau pe strada la numerele masinilor. De numarat numara doar pana la 4, dupa aceea e o mare abrambureala in capul lui. Dar macar a trecut de faza in care numaratul insemna "unu...doua...sase...noua" sau, cand n-avea chef de numarat o scurta la "unu...doua...multe"
Alta carte care a fost preferata lui mult timp (pana a fost detronata de cea cu cofetarul), e cea in care Mickey si prietenii pregatesc un purcel pentru un concurs. Ii fac curatenie in tarc, ii dau sa manance toate fructele si legumele pe care le gasesc la ferma, dar, la un moment dat, purcelul nu mai poate manca nimic. Toti se mobilizeaza sa afle care e problema iar dupa ce rezolva misterul ajung la concurs si il castiga. Cu ocazia asta trecem in revista activitatile de la o ferma, animalele domestice, legumele si fructele.
Celelalte doua carti in daneza, care din cand in cand revin in atentia lui David, sunt despre cum isi petrec ziua un catelus si o pisica. Lui David nu prea ii plac cateii, sunt mult prea agitati pentru el si il sperie. Cartea despre Fido, insa, ii place mult si inventam impreuna aventurile prin care trece catelusul. Pisicile, in schimb, au un loc aparte in sufletul lui David. Le adora. Le mangaie, vorbeste cu ele, le dragaleste. De aceea si cartea despre Ludo e una dintre preferate.
Am mai avut o carte care ne placea foarte mult. prima carte cumparata in Danemarca, cea din care David a invatat culorile. Din pacate am ratacit-o inainte de a ne intoarce in Romania. Un timp mi-a parut rau dupa ea. Acum, insa, m-am resemnat. Sper sa o gaseasca un copil care s-o indrageasca la fel de mult cum a indragit-o David.
luni, 28 noiembrie 2011
DIN NOU DESPRE VIOLENTA
In ultimele luni, se discuta mult despre pedepsele corporale aplicate copiilor. Unii le considera justificate (o palma la fund din cand in cand - sau o varguta cand te doare palma - nu are cum sa-i faca rau, nu-i asa?), altii lupta vehement impotriva oricarui tip de violenta indreptata asupra copiilor.
Nu m-am implicat in nici o discutie, nici n-am avut putere sa citesc tot ce s-a scris despre asta pe bloguri sau forumuri, dar m-am gandit mult la ce cred eu, la ce experiente am avut in trecut, la ce am vazut si inca vad peste tot in jurul meu.
Ceea ce ma face sa scriu aceasta postare e urmatorul fragment din postarea Ralucai:
"Pot sa zic ca acest copil al meu a facut sa ia nastere in mine anumite sentimente pe cere nu credeam ca le aveam si o dedicare care pana atunci nu o mai avusesem pentru nimeni. In el imi gaseam toata implinirea mea. Totusi existau cazuri cand... ma purtam... altfel. In anumite momente cand facea ceva ce nu-mi convenea, sau nu facea ceva ce vroiam eu, in mine se intampla ceva. Era o revolta dura la adresa lui... care ma cuprindea intr-un moment asemenea unui fulger si care nu ma lasa pana nu se materializa in urlarea la copilul meu si scuturarea lui. Dupa ce ma descarcam eram din nou persoana iubitoare de dinainte insa nu-mi puneam prea multe probleme din cauza asta parandu-mi-se ceva normal sa am reactia asta in fata copilului. Ca doar, nu-i asa? trebuia sa iau atitudine."
Este ceva ce probabil simt toate mamele. Cine poate spune ca nu a simtit niciodata asa ceva ori minte, ori e o persoana cu adevarat speciala. Cunosc bine fulgerul asta care intr-o clipita te transforma dintr-o fiinta zambitoare si dragastoasa, intr-o bomba cu ceas pe cale sa faca totul tandari in jur.
Recunosc ca l-am lasat sa ma cuprinda de cateva ori, am aplicat si eu palma aceea la fund, care n-are cum sa faca rau, am strigat la copilul meu in timp ce el ma privea cu o expresie ce oscila intre amuzament si nedumerire, incercand sa inteleaga ce inseamna schimbarea asta in atitudinea mea fata de el.
Am stiut de la inceput ca nu e ceea ce imi doresc pentru noi, ca nu asa vreau sa crestem, dar furtuna a fost de multe ori mult prea puternica si a fost nevoie de o putere prea mare din partea mea ca sa-i tin piept si nu am reusit mereu sa vad dincolo de nervii mei.
Dar, recunoscandu-mi scaparile si lucrand constant cu mine ca sa le raresc pana la eliminare, am sustinut mereu ca nu sunt de acord cu educatia prin violenta. Toate semnele din viata mea mi-au aratat asta, incepand de la faptul ca fiecare lovitura imi lasa in degete o durere de parca pedeapsa fusese pentru mine si incheind cu crizele lui David care se crede uneori indreptatit sa loveasca si el cand nu-i convine ceva.
Asa ca am inceput sa spun "nu" loviturilor si sa le impun si celor care intra in contact cu David sa gaseasca alte moduri de a rezona cu el.
Uneori, probabil din cauza faptului ca sunt contra unui obicei atat de comun, mi se mai spune ca as fi impotriva pedepselor corporale (si nu numai) pentru ca as fi fost pedepsita astfel in copilarie "de prea multe ori".
Cu mana pe inima repet de fiecare data ca, desi nu-mi amintesc eventualele pedepse de la varste foarte mici, cand am mai crescut am fost lovita de 3 ori. Atat, dar tin minte si acum detaliile si imi amintesc cum m-am simtit vis-a-vis de autorul loviturilor.
Pe mine asta ma trezeste cand vine fulgerul. Nu vreau ca David sa simta pentru mine ce simteam eu atunci. Nu vreau sa isi aminteasca de mine astfel.
Pentru ca, reconstruindu-ma si redescoperindu-ma si incercand sa nu ma vad doar pe mine in relatia cu David, am ajuns la concluzia ca, intr-adevar "atunci cand realizezi ca dragostea vindeca totul, abia atunci poti renunta la ideea ca orice altceva reprezinta o solutie mai buna."
acum imi amintesc ca am mai scris cate ceva pe tema asta
aici
si aici
marți, 22 noiembrie 2011
TICA TICA TICA
Din păcate nu am și varianta sonoră, dar, în timp ce citiți poezia de mai jos, imaginați-vă un glas subțirel și alintat, un zâmbet pana la urechi și doi ochi sclipind ștrengari. Pentru că știe, ștrengarul meu știe bine că mă înmoi toată când începe să recite și-mi zice poezia asta de zeci de ori pe zi.
Tica tica tica
Tetat mica
cat pitica
toaată lica
dut a coală
cu butica goaală
Pentru cine nu o știe, poezia in original suna așa:
Tica tica tica
m-a certat mămica
c-a mâncat pisica
toată fripturica
și m-am dus la școală
cu burtica goală
Poezia asta ne-o spunea mama când eram mici. Luna trecută, când a venit la ziua lui David, i-a recitat-o de câteva ori iar David a îndrăgit-o atât de mult, încât m-a pus să i-o repet până a învățat-o.
Tica tica tica
Tetat mica
cat pitica
toaată lica
dut a coală
cu butica goaală
Pentru cine nu o știe, poezia in original suna așa:
Tica tica tica
m-a certat mămica
c-a mâncat pisica
toată fripturica
și m-am dus la școală
cu burtica goală
Poezia asta ne-o spunea mama când eram mici. Luna trecută, când a venit la ziua lui David, i-a recitat-o de câteva ori iar David a îndrăgit-o atât de mult, încât m-a pus să i-o repet până a învățat-o.
marți, 1 noiembrie 2011
EU ÎL VREAU DEPENDENT
Ioana a spus lucrurilor la care ma gândesc pe nume. Dar tot simt nevoia să le dau o notă personală (mai ales că diferența de vârstă și sex dintre copiii noștri nu-i de neglijat). Așa că preiau modelul ei și, menționând că sunt părerile mele care pot diferi mai mult sau mai puțin de ale lui Cătălin, va spun că:
1. Da. Vreau un copil dependent. Vreau să mă caute şi să îmi prefere apropierea pentru ca peste vreo câţiva ani să se ceara cât se poate de natural să doarmă peste noapte la un prieten cu care are de impartit secrete pe care nici un adult nu trebuie sa le afle.
Sau, sictirit de camera părintilor, să ceară camera lui, pe care să o închidă cu grijă și pe ușa căreia să lipească un ditamai “Accesul interzis” ca să fie clar că nimeni nu trebuie să-i invadeze intimitatea
Dar numai pentru că el vrea, nu pentru că "l-am invățat" noi. Nu ştiu cum poţi învăţa simţurile. De fapt nici nu caut vreun răspuns.
Și da, inca o data, vreau un copil dependent. Un copil care să se lipească de mine în public, care să se agațe de mine în mulțimi, care să-mi caute privirea când un străin îi vorbește, chiar dacă bietul om vrea doar să-i facă un compliment. Are rost să explic de ce?
2. Încă e alăptat???
Trecând cu vederea observaţii precum "dar tu nu mai poţi să ai lapte bun la vârsta asta" (aşa o fi sau nu, pentru mine e cam irelevant, ceva din instictul ăla primar îmi spune că nu are cum să fie laptele de vacă, destinat viţelului, mai bun decât al meu, destinat copilului propriu ), "e prea puţin acum, nu ajunge pentru un copil ca el" (este adevărat, abia dacă mai găsește două guri de lapte din când în când, dar nici nu susțin că baza hranei lui david o constituie laptele matern ; am trecut de mult la altă dimensiune a alăptării) ajungem la "niciodată n-o să-l poţi obişnui fără tine" (zău...mira-m-aş să mă tragă de mînă ca să-l însoţesc la prima întâlnire :D ), "nu-i bine să sugă la vârsta asta" (când întreb de ce.....răspunsurile îşi cam pierd logica sau trezesc iritare prin simplul fapt că am îndrăznit să întreb sau să aduc argumente în favoarea alăptatului prelungit).
3. "Nu puteţi pleca nicăieri fără el".
Mai are rost să explic? Adică...cine-şi doreşte să plece cu zilele fără copil aşa mic?! Evident cine preferă, e liber să o facă, dar să nu presupună că viaţa celor care nu aleg opţiunea asta s-a încheiat. A nu merge acum fără copil nu înseamnă că niciodată n-o să se mai întâmple lucrul ăsta...Doar că ceva mai târziu decât cere moda (aia care înmoaie inimi, părinţi tineri şi frumoşi care îşi văd de viaţă ca înainte pentru că au avut grijă să-şi obişnuiască bebeluşii cu bunicii şi, nu-i aşa, sunt independenţi...atât de independenţi încât aceiaşi bebeluşi râd cu tot corpul când intră bunica sau mătuşa în cameră, nu mama sau tata (exagerez, dar nu prea tare.) ).
4. "Nu o să se obişnuiască la grădiniţă".
Ei, aş. Adică toţi copiii care nu mai sug sau nu au supt niciodată au stat din prima zi la grădi, fără plâns după mami, fără nici un semn că ar prefera acasă sau aiurea? Chiar toţi? Ei bine, David s-a obișnuit. Primele doua zile au fost mai cu cântec. Apoi a mers bucuros aproape în fiecare zi. Cerea singur la gădinită. Acum are zile când vrea să meargă și zile când nu vrea să meargă, dar refuzul n-are nici o legătură cu alăptatul sau dependența. David refuză să meargă la grădiniță (deși se vede că ar vrea) pentru că afară este frig iar el nu suportă frigul. Preferă să stea în casă, vorbindu-mi despre grădiniță, despre Matei și „muti pii” (mulți copii) decât să iasă afară. Iar asta e valabil și pentru alte ieșiri pe care trebuie să le facem.
5. "Îl răsfeți prea mult!!!!!"
Bine, cred că e nevoie de o lămurire...ca să mă exprim bombastic e nevoie de nişte "delimitări conceptuale": ce înseamnă răsfăţ?! Faptul că are nevoie de mine sau de el să îl alinăm şi să-l ţinem în braţe când e obosit, s-a lovit, îi cresc dinţii, e plictisit etc? Sau faptul că îi cumpăr jucării scumpe și multe (că doar am copil independent, nu?) în speranţa că acele obiecte îl vor ţine ocupat, dar îi vor dovedi în acelaşi timp că îl iubesc? Îi cumpăr jucării, recunosc. Unii ar zice că prea multe (și de aici dovada că-l răsfăț), eu zic că atât cât e necesar. Cine a aruncat un ochi peste grămada noastră de jucării, a văzut, însă, că aproape toate sunt adresate copilului și părinților împreună. Pentru că eu cred că ăsta este rolul firesc al jucăriilor: să aducă la un loc şi copil şi părinţi, nu să devină obiectul care desparte copilul de părinţi. Că doar suntem fiinţe sociale, nu? Jucăriile pot ţine locul unei persoane? Probabil pot, când nu se poate altfel, dar sigur nu-i cea mai fericită opţiune şi nici cea pe care a ales-o copilul de la bun început...a fost condus, cu blândeţe sau nu, depinde de abordări, spre această situaţie. Şi probabil că eu îl răsfăţ....pentru că mă strigă: " Mama ai mini itea căm!" (mama, hai la mine aicea să ne jucăm). Ceea ce în mintea lui de copil născut dintr-o fiinţă socială înseamnă ca eu să-l însoţesc în joc, să mă las la nivelul lui (nu în picioare, nu pe scaun!) şi să particip....sau măcar să stau lângă el....să văd ce frumos ştie să modeleze el cu plastilină. Altfel, dacă nu are cu cine împărtăşi bucuruia, la ce bun să se joace?! E adevărat, un frate/soră sau alt copil în ecuaţie schimbă niţel datele problemei, în bine şi-n mai uşor pentru părinţi :). Sau nu. :)
Acum... să nu vă închipuiți că David e un copil care stă non stop la mine în brațe și nu pot face un pas fără el. Nici gând. înțelege când am de lucru și nu mă pot ocupa de el și își găsește de joacă singurel. Are perioade când petrece mult timp cu bunicii, la grădiniță mă împinge spre ușă de parcă nu înțelege ce caut eu acolo, în spațiul lui și al copiilor.
Notă: mare parte din postare e copiată de la Ioana, căreia îi mulțumesc mult că mi-a dat acordul
1. Da. Vreau un copil dependent. Vreau să mă caute şi să îmi prefere apropierea pentru ca peste vreo câţiva ani să se ceara cât se poate de natural să doarmă peste noapte la un prieten cu care are de impartit secrete pe care nici un adult nu trebuie sa le afle.
Sau, sictirit de camera părintilor, să ceară camera lui, pe care să o închidă cu grijă și pe ușa căreia să lipească un ditamai “Accesul interzis” ca să fie clar că nimeni nu trebuie să-i invadeze intimitatea
Dar numai pentru că el vrea, nu pentru că "l-am invățat" noi. Nu ştiu cum poţi învăţa simţurile. De fapt nici nu caut vreun răspuns.
Și da, inca o data, vreau un copil dependent. Un copil care să se lipească de mine în public, care să se agațe de mine în mulțimi, care să-mi caute privirea când un străin îi vorbește, chiar dacă bietul om vrea doar să-i facă un compliment. Are rost să explic de ce?
2. Încă e alăptat???
Trecând cu vederea observaţii precum "dar tu nu mai poţi să ai lapte bun la vârsta asta" (aşa o fi sau nu, pentru mine e cam irelevant, ceva din instictul ăla primar îmi spune că nu are cum să fie laptele de vacă, destinat viţelului, mai bun decât al meu, destinat copilului propriu ), "e prea puţin acum, nu ajunge pentru un copil ca el" (este adevărat, abia dacă mai găsește două guri de lapte din când în când, dar nici nu susțin că baza hranei lui david o constituie laptele matern ; am trecut de mult la altă dimensiune a alăptării) ajungem la "niciodată n-o să-l poţi obişnui fără tine" (zău...mira-m-aş să mă tragă de mînă ca să-l însoţesc la prima întâlnire :D ), "nu-i bine să sugă la vârsta asta" (când întreb de ce.....răspunsurile îşi cam pierd logica sau trezesc iritare prin simplul fapt că am îndrăznit să întreb sau să aduc argumente în favoarea alăptatului prelungit).
3. "Nu puteţi pleca nicăieri fără el".
Mai are rost să explic? Adică...cine-şi doreşte să plece cu zilele fără copil aşa mic?! Evident cine preferă, e liber să o facă, dar să nu presupună că viaţa celor care nu aleg opţiunea asta s-a încheiat. A nu merge acum fără copil nu înseamnă că niciodată n-o să se mai întâmple lucrul ăsta...Doar că ceva mai târziu decât cere moda (aia care înmoaie inimi, părinţi tineri şi frumoşi care îşi văd de viaţă ca înainte pentru că au avut grijă să-şi obişnuiască bebeluşii cu bunicii şi, nu-i aşa, sunt independenţi...atât de independenţi încât aceiaşi bebeluşi râd cu tot corpul când intră bunica sau mătuşa în cameră, nu mama sau tata (exagerez, dar nu prea tare.) ).
4. "Nu o să se obişnuiască la grădiniţă".
Ei, aş. Adică toţi copiii care nu mai sug sau nu au supt niciodată au stat din prima zi la grădi, fără plâns după mami, fără nici un semn că ar prefera acasă sau aiurea? Chiar toţi? Ei bine, David s-a obișnuit. Primele doua zile au fost mai cu cântec. Apoi a mers bucuros aproape în fiecare zi. Cerea singur la gădinită. Acum are zile când vrea să meargă și zile când nu vrea să meargă, dar refuzul n-are nici o legătură cu alăptatul sau dependența. David refuză să meargă la grădiniță (deși se vede că ar vrea) pentru că afară este frig iar el nu suportă frigul. Preferă să stea în casă, vorbindu-mi despre grădiniță, despre Matei și „muti pii” (mulți copii) decât să iasă afară. Iar asta e valabil și pentru alte ieșiri pe care trebuie să le facem.
5. "Îl răsfeți prea mult!!!!!"
Bine, cred că e nevoie de o lămurire...ca să mă exprim bombastic e nevoie de nişte "delimitări conceptuale": ce înseamnă răsfăţ?! Faptul că are nevoie de mine sau de el să îl alinăm şi să-l ţinem în braţe când e obosit, s-a lovit, îi cresc dinţii, e plictisit etc? Sau faptul că îi cumpăr jucării scumpe și multe (că doar am copil independent, nu?) în speranţa că acele obiecte îl vor ţine ocupat, dar îi vor dovedi în acelaşi timp că îl iubesc? Îi cumpăr jucării, recunosc. Unii ar zice că prea multe (și de aici dovada că-l răsfăț), eu zic că atât cât e necesar. Cine a aruncat un ochi peste grămada noastră de jucării, a văzut, însă, că aproape toate sunt adresate copilului și părinților împreună. Pentru că eu cred că ăsta este rolul firesc al jucăriilor: să aducă la un loc şi copil şi părinţi, nu să devină obiectul care desparte copilul de părinţi. Că doar suntem fiinţe sociale, nu? Jucăriile pot ţine locul unei persoane? Probabil pot, când nu se poate altfel, dar sigur nu-i cea mai fericită opţiune şi nici cea pe care a ales-o copilul de la bun început...a fost condus, cu blândeţe sau nu, depinde de abordări, spre această situaţie. Şi probabil că eu îl răsfăţ....pentru că mă strigă: " Mama ai mini itea căm!" (mama, hai la mine aicea să ne jucăm). Ceea ce în mintea lui de copil născut dintr-o fiinţă socială înseamnă ca eu să-l însoţesc în joc, să mă las la nivelul lui (nu în picioare, nu pe scaun!) şi să particip....sau măcar să stau lângă el....să văd ce frumos ştie să modeleze el cu plastilină. Altfel, dacă nu are cu cine împărtăşi bucuruia, la ce bun să se joace?! E adevărat, un frate/soră sau alt copil în ecuaţie schimbă niţel datele problemei, în bine şi-n mai uşor pentru părinţi :). Sau nu. :)
Acum... să nu vă închipuiți că David e un copil care stă non stop la mine în brațe și nu pot face un pas fără el. Nici gând. înțelege când am de lucru și nu mă pot ocupa de el și își găsește de joacă singurel. Are perioade când petrece mult timp cu bunicii, la grădiniță mă împinge spre ușă de parcă nu înțelege ce caut eu acolo, în spațiul lui și al copiilor.
Notă: mare parte din postare e copiată de la Ioana, căreia îi mulțumesc mult că mi-a dat acordul
luni, 31 octombrie 2011
luni, 17 octombrie 2011
CALENDARUL NATURII
Am vrut să fac un calendar al naturii, pentru David încă de anul trecut. Aveam unul la grădiniță, cu imagini din natură în diferite anotimpuri, cu poze cu copilași îmbrăcați în funcție de vremea de afară. Copiilot le plăcea mult să schimbe data, să arate că știu zilele săptămânii și lunile anului.
Am căutat și alte idei pe internet, am găsit câteva super interesante, dar am tot amânat momentul, ba pentru că n-am avut timp, ba pentru că s-a stricat imprimanta și nu puteam imprima imaginile.
De la începutul lunii, însă, David repetă de zeci de ori pe zi că la ziua lui vine Oana și facem tort cu floricele albe (inițial au fost mov, dar acum le vrea albe :) ). Eu îi tot spun că mai avem de așteptat, că ziua lui e abia la sfârșitul lunii. De unde un pic de confuzie, pentru că el prin „lună” înțelege luna de pe cer și mă întreabă unde-i luna :).
Așa că azi m-am hotărât. Dă-le încolo de imagini. Ne ocupăm momentan de problema timpului. Am găsit o bucată de carton, am decupat hârtiuțe, am scris datele de care aveam nevoie si am întocmit calendarul așa cum vedeți mai jos.
Deasupra am lipit bandă scotch, ca să pot colora data curentă cu un marker iar apoi să pot șterge.
Ultima rubrică e dedicată stării vremii. Nu mă pricep la desen, dar cred că se înțelege că azi, 17 octombrie (acum îmi dau seama că am uitat rubrica pentru an) este înnourat, cu doar un pic de soare când și când, este zăpadă (am desenat fulgii) iar când ieșim afară purtăm fular, căciulă și ghetuțe. :). Cu siguranță, în timp, o să-l îmbunătățesc, dar mă bucur că am reușit să pornesc proiectul.
A, și am încercuit ziua de naștere a lui David, astfel încât, acum, când își amintește că trebuie să vină Oana, se duce la calendar și pune mâna pe rubrica respectivă :)
Am căutat și alte idei pe internet, am găsit câteva super interesante, dar am tot amânat momentul, ba pentru că n-am avut timp, ba pentru că s-a stricat imprimanta și nu puteam imprima imaginile.
De la începutul lunii, însă, David repetă de zeci de ori pe zi că la ziua lui vine Oana și facem tort cu floricele albe (inițial au fost mov, dar acum le vrea albe :) ). Eu îi tot spun că mai avem de așteptat, că ziua lui e abia la sfârșitul lunii. De unde un pic de confuzie, pentru că el prin „lună” înțelege luna de pe cer și mă întreabă unde-i luna :).
Așa că azi m-am hotărât. Dă-le încolo de imagini. Ne ocupăm momentan de problema timpului. Am găsit o bucată de carton, am decupat hârtiuțe, am scris datele de care aveam nevoie si am întocmit calendarul așa cum vedeți mai jos.
Deasupra am lipit bandă scotch, ca să pot colora data curentă cu un marker iar apoi să pot șterge.
Ultima rubrică e dedicată stării vremii. Nu mă pricep la desen, dar cred că se înțelege că azi, 17 octombrie (acum îmi dau seama că am uitat rubrica pentru an) este înnourat, cu doar un pic de soare când și când, este zăpadă (am desenat fulgii) iar când ieșim afară purtăm fular, căciulă și ghetuțe. :). Cu siguranță, în timp, o să-l îmbunătățesc, dar mă bucur că am reușit să pornesc proiectul.
A, și am încercuit ziua de naștere a lui David, astfel încât, acum, când își amintește că trebuie să vină Oana, se duce la calendar și pune mâna pe rubrica respectivă :)
duminică, 16 octombrie 2011
PRIMA NINSOARE
Dap, ieri a nins toata ziua. Am facut chiar si un om de zapada mic, dar nu l-am putut trage in poza, pentru ca l-a stricat David pana sa aduc aparatul.
Azi dimineata zapada era de doua ori mai mare decat ieri.
Nu-mi era dor de iarna, dar David se bucura, asa ca trec peste frig (pe care se pare ca-l tolerez mai greu decat in alti ani) si incerc sa-mi amintesc cum ma bucuram si eu de zapada in copilarie.
Azi dimineata zapada era de doua ori mai mare decat ieri.
Nu-mi era dor de iarna, dar David se bucura, asa ca trec peste frig (pe care se pare ca-l tolerez mai greu decat in alti ani) si incerc sa-mi amintesc cum ma bucuram si eu de zapada in copilarie.
duminică, 9 octombrie 2011
joi, 6 octombrie 2011
marți, 4 octombrie 2011
TIU
Azi, venind de la gradiniță, vede CD-urile agățate deasupra ogrăzii cu păsări.
el: Tiu!
eu: Da, sunt agățate CD-uri.
el: Puni tiu nu bini uliu papă totodac (punem CD-uri, ca să nu vina uliul să pape găina).
Noh, dacă ajungeți prin vreun sat și vedeți agățate în curte CD-uri sau alte chestii strălucitoare, sa știți pentru ce-s :)
el: Tiu!
eu: Da, sunt agățate CD-uri.
el: Puni tiu nu bini uliu papă totodac (punem CD-uri, ca să nu vina uliul să pape găina).
Noh, dacă ajungeți prin vreun sat și vedeți agățate în curte CD-uri sau alte chestii strălucitoare, sa știți pentru ce-s :)
luni, 3 octombrie 2011
CĂRȚILE LUI DAVID - COPACUL E VIU
Cartea despre copac am primit-o, împreună cu alte trei cărți din aceeași serie, de la doamnele educatoare cu care am lucrat acum 5 ani. Le găsiseră într-un magazin second hand și, cum sunt cărți în limba italiană, s-au gândit că mi-ar fi de folos în lecțiile cu copiii.
Este o carte scrisă pentru copii de mai multe vârste. pentru cei mici are poze și câte o poezioară, pentru cei mai mari, are explicații mai detaliate. Un mod foarte util de a-i familiariza pe copii cu ceea ce se petrece în natură.
Câteodată îi citesc lui David versurile în italiană. O făceam și când era mic și pare că îi place cum sună. De cele mai multe ori, însă, lecturile noastre au loc cam așa cum veți vedea mai jos.
El: Mama, ai tim. (Mama, hai să citim).Tim catea pacu.
Eu: Bine, hai să citim cartea cu copacul
El: Mecu, mida, papă puda
Eu: Da, melcul și omida papă frunza.
El: Puda berte. Paci puda. (Frunza verde. Le place frunza)
Eu: Da, le place, uite cum și-a pus omida bavețică și și-a luat cuțitul și furculița.
David ridică pagina din dreapta și-și bagă mâinile prin forma frunzei:
El: Capi mâna, muti mâna.
Eu: Da, încape mâna. Multe mâini încap.
El: Ita nu capi mâna, spune el încercând să bage mâna prin forma rotundă din stânga. Male mâna, nu capi
Eu: Acolo nu încape mâna, ca-i mare.
El: Nu, nu capi.
Eu: Uite, gândăcelul ne povestește despre frunze, care, de obicei sunt late și subțiri.
El: Colopila.
Eu: Ce face clorofila?
El: Colopila pace pudi berte
Eu: Ai dreptate: clorofila face frunzele verzi.
Eu: Uite ce ne povestesc furnicuțele: Copacul este format din rădăcini, trunchi și...
El: Chegi
Eu: Da, crengi.
El: Wow uti. Cadi pudi. Bini toama bati bîtu, cadi pudi
Eu: Da, cand vine toamna, bate vântul și cad frunzele.
Eu: În afară de frunze, în copac mai sunt și flori
El: Muti poli, paci poli. (Multe flori, îmi plac florile).
Eu: Da, iar florile au diferite culori. unii copaci au flori albe, alții flori roșii sau roz sau chiar portocalii.
El: Wow, bina. Bina mică mică.
Eu: Da, uite albina mică. Ce face albina?
El: Bina bini poli. Nu poli ata male. Bina bini poli ata mică (Vine albina pe floare. Nu pe floare asta mare. Albina vine pe floarea asta mică).
Eu: Și ce face albina pe floare?
El: Ia talu, duci tup, paci mele
Eu: Da, ia nectarul și-l duce la stup să facă miere.
El: Muuti mele, uti, cugi melea. (Multă miere, uite, curge mierea). Paci melea.
Eu: Îți place mierea?
El: Da, paci. Iau, iau, cuma.
Eu: Nu chiar acuma. Terminăm de citit cartea, apoi mergem în bucătărie și mâncăm miere, da?
El: Da.
Eu: Din flori se fac fructele.
El: Puchi. Ăta ete măl.
Eu: Da, fructele, iar ăsta e un măr. Fructele sunt pline de vitamine și minerale
El: Papă Papi, chete male
Eu: Da, papă David și crește mare.
El: Nu paci tapi ăta (Nu-mi place șarpele ăsta)
Eu: Nu e șarpe, e un vierme. Uneori viermii papă și ei din fructe.
El: Nu paci.
Eu: Nici mie nu-mi place.
El: Wow, mânta.
Eu: Da, în fructe sunt semințe. Ele sunt purtate de vânt sau de animale...
El: Uti una mică mică mică.
Eu: Da, o sămânță mică s-a prins de blana oiței.
El: Duci paaarte
Eu: O duce departe. Apoi sămânța ajunge pe pământ, soarele îi dă căldură, norul îi dă apă...
El: Pouă. Nolu dă pouă
Eu: Da, din nor plouă. Ploaia este apă care ajunge la sămânță. Apoi din sămânță cresc niste rădăcini micuțe, o tulpiniță și niște frunzulițe
El: Pudiliti. Două pudiliti.
Eu: Da, două frunzulițe. Apoi planta crește, crește, iar după cațiva ani, din sămânța asta mică, mică se face....
El: Pac maaaale.
Eu: Un copac maaare
El: Uti pilu, lonu, cuburi, catea.
Eu: Da, copilul are un balon și cuburi și o carte.
El: Papă pala.
Eu: Papă și para. Toate lucrurile pe care le are copilul vin de la un copac. Para e un fruct din copac, cartea și cuburile se fac din lemnul copacului.
El: Gata, tim catea tuta.
Eu: Citim și cartea cu căsuța?
El: Daaaa
Cartea cu căsuța într-o postare viitoare :)
Este o carte scrisă pentru copii de mai multe vârste. pentru cei mici are poze și câte o poezioară, pentru cei mai mari, are explicații mai detaliate. Un mod foarte util de a-i familiariza pe copii cu ceea ce se petrece în natură.
Câteodată îi citesc lui David versurile în italiană. O făceam și când era mic și pare că îi place cum sună. De cele mai multe ori, însă, lecturile noastre au loc cam așa cum veți vedea mai jos.
El: Mama, ai tim. (Mama, hai să citim).Tim catea pacu.
Eu: Bine, hai să citim cartea cu copacul
El: Mecu, mida, papă puda
Eu: Da, melcul și omida papă frunza.
El: Puda berte. Paci puda. (Frunza verde. Le place frunza)
Eu: Da, le place, uite cum și-a pus omida bavețică și și-a luat cuțitul și furculița.
David ridică pagina din dreapta și-și bagă mâinile prin forma frunzei:
El: Capi mâna, muti mâna.
Eu: Da, încape mâna. Multe mâini încap.
El: Ita nu capi mâna, spune el încercând să bage mâna prin forma rotundă din stânga. Male mâna, nu capi
Eu: Acolo nu încape mâna, ca-i mare.
El: Nu, nu capi.
Eu: Uite, gândăcelul ne povestește despre frunze, care, de obicei sunt late și subțiri.
El: Colopila.
Eu: Ce face clorofila?
El: Colopila pace pudi berte
Eu: Ai dreptate: clorofila face frunzele verzi.
Eu: Uite ce ne povestesc furnicuțele: Copacul este format din rădăcini, trunchi și...El: Chegi
Eu: Da, crengi.
El: Wow uti. Cadi pudi. Bini toama bati bîtu, cadi pudi
Eu: Da, cand vine toamna, bate vântul și cad frunzele.
Eu: În afară de frunze, în copac mai sunt și floriEl: Muti poli, paci poli. (Multe flori, îmi plac florile).
Eu: Da, iar florile au diferite culori. unii copaci au flori albe, alții flori roșii sau roz sau chiar portocalii.
El: Wow, bina. Bina mică mică.
Eu: Da, uite albina mică. Ce face albina?
El: Bina bini poli. Nu poli ata male. Bina bini poli ata mică (Vine albina pe floare. Nu pe floare asta mare. Albina vine pe floarea asta mică).
Eu: Și ce face albina pe floare?
El: Ia talu, duci tup, paci mele
Eu: Da, ia nectarul și-l duce la stup să facă miere.
El: Muuti mele, uti, cugi melea. (Multă miere, uite, curge mierea). Paci melea.
Eu: Îți place mierea?
El: Da, paci. Iau, iau, cuma.
Eu: Nu chiar acuma. Terminăm de citit cartea, apoi mergem în bucătărie și mâncăm miere, da?
El: Da.
Eu: Din flori se fac fructele.El: Puchi. Ăta ete măl.
Eu: Da, fructele, iar ăsta e un măr. Fructele sunt pline de vitamine și minerale
El: Papă Papi, chete male
Eu: Da, papă David și crește mare.
El: Nu paci tapi ăta (Nu-mi place șarpele ăsta)
Eu: Nu e șarpe, e un vierme. Uneori viermii papă și ei din fructe.
El: Nu paci.
Eu: Nici mie nu-mi place.
El: Wow, mânta.Eu: Da, în fructe sunt semințe. Ele sunt purtate de vânt sau de animale...
El: Uti una mică mică mică.
Eu: Da, o sămânță mică s-a prins de blana oiței.
El: Duci paaarte
Eu: O duce departe. Apoi sămânța ajunge pe pământ, soarele îi dă căldură, norul îi dă apă...
El: Pouă. Nolu dă pouă
Eu: Da, din nor plouă. Ploaia este apă care ajunge la sămânță. Apoi din sămânță cresc niste rădăcini micuțe, o tulpiniță și niște frunzulițe
El: Pudiliti. Două pudiliti.
Eu: Da, două frunzulițe. Apoi planta crește, crește, iar după cațiva ani, din sămânța asta mică, mică se face....
El: Pac maaaale.
Eu: Un copac maaare
El: Uti pilu, lonu, cuburi, catea.
Eu: Da, copilul are un balon și cuburi și o carte.
El: Papă pala.
Eu: Papă și para. Toate lucrurile pe care le are copilul vin de la un copac. Para e un fruct din copac, cartea și cuburile se fac din lemnul copacului.
El: Gata, tim catea tuta.
Eu: Citim și cartea cu căsuța?
El: Daaaa
Cartea cu căsuța într-o postare viitoare :)
CĂRȚILE COPILĂRIEI
De când vavaly m-a invitat să vorbesc despre cărțile copilăriei, mă tot gândesc cum să întorc frazele, să spun ceva inteligent. :). Citind, însa, postarea ei, mi-am dat seama că n-am ce zice mai mult decât a spus ea.
Eu nu-mi amintesc ce povești mi s-au citit în primii 2-3 ani. Cu siguranță poveștile clasice sau cele care atunci erau nou apărute. Știu sigur că pe atunci, ca și acum, noile apariții circulau rapid printre părinți iar bibliotecile celor mici aveau cam aceleași cărți.
Cand aveam in jur de 4-5 ani, părinții s-au trezit deodată copleșiți de pofta noastră de povești. Tot timpul voiam să ne citească iar ei nu prea aveau timpul necesar, așa că au investit într-un pick-up și în discuri și ne-au învățat să le folosim.
Acestea pot spune că au fost poveștile copilăriei mele: teancurile de discuri, dramatizările acelea superbe, ce au în distribuție actori mari, unii dintre ei deja plecați dintre noi. Vocile acelea încă îmi răsună în minte și în suflet. ”Micul cadiu” ”Sânziana și Pepelea” ”Ga-ga-ga și alți câțiva”, ”Cocoșelul neascultător”, ”Lebedele” ”Măria sa, Puiul pădurii”, ”Poeziile” lui Eminescu recitate de Ion Caramitru sunt doar câteva din zecile de titluri care atunci însemnau totul pentru mine. Petreceam ore întregi cu urechea lipită de difuzor, cântând împreună cu personajele sau învățând pe de rost bucăți din poveste.
Vavaly vorbește despre imaginile tragice (pe unele le-aș numi chiar sadice) din povestirile clasice. Eu, inițial, le-am luat așa cum erau, dar tot aveam o strângere de inimă când lupul îi devora pe cei doi iezi neascultători sau găina babei era omorâtă în bătaie (plus alte, multe exemple).
Ca să nu mai spun despre relativitatea conceptului de ”neascultare” și de discuțiile interminabile despre efectele unor astfel de povestiri moralizatoare. Bine, mai, erau neascultători, dar chiar trebuiau să moară? Și chiar de mâna nașului? Iar cocoșul? Ce vină avea el că n-avea cum face ouă de l-a luat moșul la bătaie și l-a alungat de acasă? Și biata găină, care în fiecare zi făcea ouă, să fie omorâtă cu sadism pentru că n-a avut și ea norocul să găsească doi bani?
Poate că la vremea când au fost scrise aceste povești, se integrau în viața oamenilor de atunci, dar acum, am ceva dubii despre modul în care copilașii de 2-3 ani sau mai mult, pot percepe astfel de mesaje. Mai ales când noi vrem să-i creștem învățându-i să-i respecte pe ceilalți, să pretindă respect, să iubească animalele și natura, să fie copii veseli și inocenți și iubitori, să devină adulți empatici, capabili să înțeleagă și punctul de vedere al celor de lângă ei.
Dar nu intru în alte detalii, pentru că Vavaly a scris foarte bine ce a scris pe acest subiect iar eu n-aș face decât să repet spusele ei.
Când am rămas însărcinată, am scos din cutii cărțile mele vechi. Le-am șters de praf, le-am lipit pe cele rupte și le-am pus frumos în bibliotecă, urmând să văd care vor fi pe placul lui David. Bineînțeles că am mai trecut o dată prin ele, așa, de dragul amintirilor. Am râs de m-am prăpădit recitind ”Orașul piticoților mincinoși” și am visat din nou alături de personajele din ”Basmele” lui Vladimir Colin. Sunt, însă, cărți ceva mai complexe, potrivite mai mult copiilor care deja știu să citească, așa că David nu le-a acordat atenție (deocamdată).
Pe măsură ce David creștea și își manifesta preferințe, am cumpărat cărți specifice vârstei lui. Unele din librării, altele din magazine second hand, unele în română, altele în engleză sau în italiană, chiar și în daneză în perioada petrecută în Danemarca.
Ce voi face în următoarele postări, va fi să vă arăt preferatele lui David, cărțile care-l încântă pe el cel mai mult, nu atât datorită pozelor, cât datorită lucrurilor pe care le învață din ele. Pentru că toate cărțile preferate de David (eu nu i-am impus nici una - nici nu aveam cum - el e cel care și le alege din rafturi) sunt cumva...practice. Încă nu îl tentează povestirile fantastice, care-ți pun imaginația la contribuție (abia de curând a început să ceară să asculte fragmente din ”Ga-ga-ga” sau să-i povestesc ”Punguța cu doi bani”- recunosc că la ultima sar peste scenele în care cocoșul și găina sunt bătuți). E încă axat pe ceea ce poate învăța despre viața de zi cu zi, despre natură, despre regulile de circulație sau despre relațiile dintre oameni.
Eu nu-mi amintesc ce povești mi s-au citit în primii 2-3 ani. Cu siguranță poveștile clasice sau cele care atunci erau nou apărute. Știu sigur că pe atunci, ca și acum, noile apariții circulau rapid printre părinți iar bibliotecile celor mici aveau cam aceleași cărți.
Cand aveam in jur de 4-5 ani, părinții s-au trezit deodată copleșiți de pofta noastră de povești. Tot timpul voiam să ne citească iar ei nu prea aveau timpul necesar, așa că au investit într-un pick-up și în discuri și ne-au învățat să le folosim.
Acestea pot spune că au fost poveștile copilăriei mele: teancurile de discuri, dramatizările acelea superbe, ce au în distribuție actori mari, unii dintre ei deja plecați dintre noi. Vocile acelea încă îmi răsună în minte și în suflet. ”Micul cadiu” ”Sânziana și Pepelea” ”Ga-ga-ga și alți câțiva”, ”Cocoșelul neascultător”, ”Lebedele” ”Măria sa, Puiul pădurii”, ”Poeziile” lui Eminescu recitate de Ion Caramitru sunt doar câteva din zecile de titluri care atunci însemnau totul pentru mine. Petreceam ore întregi cu urechea lipită de difuzor, cântând împreună cu personajele sau învățând pe de rost bucăți din poveste.
Vavaly vorbește despre imaginile tragice (pe unele le-aș numi chiar sadice) din povestirile clasice. Eu, inițial, le-am luat așa cum erau, dar tot aveam o strângere de inimă când lupul îi devora pe cei doi iezi neascultători sau găina babei era omorâtă în bătaie (plus alte, multe exemple).
Ca să nu mai spun despre relativitatea conceptului de ”neascultare” și de discuțiile interminabile despre efectele unor astfel de povestiri moralizatoare. Bine, mai, erau neascultători, dar chiar trebuiau să moară? Și chiar de mâna nașului? Iar cocoșul? Ce vină avea el că n-avea cum face ouă de l-a luat moșul la bătaie și l-a alungat de acasă? Și biata găină, care în fiecare zi făcea ouă, să fie omorâtă cu sadism pentru că n-a avut și ea norocul să găsească doi bani?
Poate că la vremea când au fost scrise aceste povești, se integrau în viața oamenilor de atunci, dar acum, am ceva dubii despre modul în care copilașii de 2-3 ani sau mai mult, pot percepe astfel de mesaje. Mai ales când noi vrem să-i creștem învățându-i să-i respecte pe ceilalți, să pretindă respect, să iubească animalele și natura, să fie copii veseli și inocenți și iubitori, să devină adulți empatici, capabili să înțeleagă și punctul de vedere al celor de lângă ei.
Dar nu intru în alte detalii, pentru că Vavaly a scris foarte bine ce a scris pe acest subiect iar eu n-aș face decât să repet spusele ei.
Când am rămas însărcinată, am scos din cutii cărțile mele vechi. Le-am șters de praf, le-am lipit pe cele rupte și le-am pus frumos în bibliotecă, urmând să văd care vor fi pe placul lui David. Bineînțeles că am mai trecut o dată prin ele, așa, de dragul amintirilor. Am râs de m-am prăpădit recitind ”Orașul piticoților mincinoși” și am visat din nou alături de personajele din ”Basmele” lui Vladimir Colin. Sunt, însă, cărți ceva mai complexe, potrivite mai mult copiilor care deja știu să citească, așa că David nu le-a acordat atenție (deocamdată).
Pe măsură ce David creștea și își manifesta preferințe, am cumpărat cărți specifice vârstei lui. Unele din librării, altele din magazine second hand, unele în română, altele în engleză sau în italiană, chiar și în daneză în perioada petrecută în Danemarca.
Ce voi face în următoarele postări, va fi să vă arăt preferatele lui David, cărțile care-l încântă pe el cel mai mult, nu atât datorită pozelor, cât datorită lucrurilor pe care le învață din ele. Pentru că toate cărțile preferate de David (eu nu i-am impus nici una - nici nu aveam cum - el e cel care și le alege din rafturi) sunt cumva...practice. Încă nu îl tentează povestirile fantastice, care-ți pun imaginația la contribuție (abia de curând a început să ceară să asculte fragmente din ”Ga-ga-ga” sau să-i povestesc ”Punguța cu doi bani”- recunosc că la ultima sar peste scenele în care cocoșul și găina sunt bătuți). E încă axat pe ceea ce poate învăța despre viața de zi cu zi, despre natură, despre regulile de circulație sau despre relațiile dintre oameni.
sâmbătă, 1 octombrie 2011
marți, 27 septembrie 2011
PRIMELE VERSURI ȘI O DEDICAȚIE PENTRU OANA
Tete motu loooon,
pată ton.
(In traducere: Trece moșul prin salon și apasă pe buton)
Asta repetă David la nesfarșit de ieri după amiază.
Și are planuri mari de viitor:
Bini Oana, patim tort teli mob, totu, batu, gabin.
Adica, „Vine Oana și facem tort cu floricele mov, roșii, albastre și galbene.”
Chestia asta a inceput s-o spună prima dată noaptea trecută, la ora 2, într-o mică repriză de lipsă de somn. Până a adormit, a repetat de vreo 20 de ori, ca să nu uit. :) Dimineață, s-a trezit tot cu replica asta în minte. :)
Deci, dragă Oana, de ziua lui, tortu-i cu dedicație pentru tine :). Nici sa nu-ți treaca prin cap sa nu vii.
pată ton.
(In traducere: Trece moșul prin salon și apasă pe buton)
Asta repetă David la nesfarșit de ieri după amiază.
Și are planuri mari de viitor:
Bini Oana, patim tort teli mob, totu, batu, gabin.
Adica, „Vine Oana și facem tort cu floricele mov, roșii, albastre și galbene.”
Chestia asta a inceput s-o spună prima dată noaptea trecută, la ora 2, într-o mică repriză de lipsă de somn. Până a adormit, a repetat de vreo 20 de ori, ca să nu uit. :) Dimineață, s-a trezit tot cu replica asta în minte. :)
Deci, dragă Oana, de ziua lui, tortu-i cu dedicație pentru tine :). Nici sa nu-ți treaca prin cap sa nu vii.
sâmbătă, 24 septembrie 2011
CALIA
Azi, din senin, imi spune: "lia"
Eu intreb: Lia? (fusese la noi o fata care se numeste Lia)
el: nu, lia
eu: care lia?
el: lia
eu: nu stiu ce-i lia
el se gandeste si zice: calia
eu: ce-i calia?
el: calia
eu: portocala? (Imi venea sa zic Portocalia :) )
el: nu, calia
eu: nu inteleg ce vrei sa spui
el: calia.
Incerc sa trec peste, dar el tot e preocupat de "Calia". Se uita in departari si, la un moment dat, isi aminteste ceva si spune: Chia
eu: aaaa, Galleria! (Galleria e mall-ul din Piatra Neamt, caruia, in primavara, ii zicea Chia)
el, entuziasmat: Daaaaa, Calia. Parte, nu meg cuma Calia
eu: Da, e departe, nu mergem acolo acum.
Apoi a inceput sa-mi povesteasca despre Galeria si despre cum o sa mergem acolo cu tati, cu masina, o sa ne plimbam cu scarile rulante si o sa-i iau ciocolata.
"Paci lata" Adica-i place ciocolata (ii cumparam mereu, de 2 lei, stafide invelite in ciocolata alba, pe care le manca in timp ce hoinaream prin mall)
Eu intreb: Lia? (fusese la noi o fata care se numeste Lia)
el: nu, lia
eu: care lia?
el: lia
eu: nu stiu ce-i lia
el se gandeste si zice: calia
eu: ce-i calia?
el: calia
eu: portocala? (Imi venea sa zic Portocalia :) )
el: nu, calia
eu: nu inteleg ce vrei sa spui
el: calia.
Incerc sa trec peste, dar el tot e preocupat de "Calia". Se uita in departari si, la un moment dat, isi aminteste ceva si spune: Chia
eu: aaaa, Galleria! (Galleria e mall-ul din Piatra Neamt, caruia, in primavara, ii zicea Chia)
el, entuziasmat: Daaaaa, Calia. Parte, nu meg cuma Calia
eu: Da, e departe, nu mergem acolo acum.
Apoi a inceput sa-mi povesteasca despre Galeria si despre cum o sa mergem acolo cu tati, cu masina, o sa ne plimbam cu scarile rulante si o sa-i iau ciocolata.
"Paci lata" Adica-i place ciocolata (ii cumparam mereu, de 2 lei, stafide invelite in ciocolata alba, pe care le manca in timp ce hoinaream prin mall)
joi, 15 septembrie 2011
CONTINUAM
La pachet cu gradinita, a venit o perioada de schimbari. Le-am anticipat, deci incerc sa le accept. Dupa gradi, David e lipit de mine. Rasuflu doar cand doarme. Si ma cauta mereu cand nu ma vede. S-au dus vremurile cand, daca trebuia sa plec undeva, imi facea din mana si-mi zicea “Pa, mama!”, apoi isi vedea de treaba cu tati sau bicu. Acum zice ca nu ma lasa sa plec, iar daca insist nu se smiorcaie ci urla de-a dreptul.
Astfel incat, marti l-am luat cu mine la sala. Luni sarisem aerobicul tot pe motiv ca nu ma lasa sa fac un pas fara el. A fost ok, pentru ca nu eram decat 4. A avut loc de alergat, de jucat cu mingile, cu masinutele, etc. Umbla in 4 labe trecand pe sub picioarele noastre la unele exercitii. Fetele chiar s-au amuzat.
Dar lunea, miercurea si vinerea suntem mai multe si nu stiu cum o sa fac.
Ieri am sarit si gradi si sala. Am fost la Suceava.
Am un copil tare rabdator daca-s si eu rabdatoare. A mers cu mine la agentia de prestatii sociale sa iau o adeverinta. Mi-am adunat toata rabdarea de care am fost capabila si am trecut cu vederea faptul ca s-a pus pe strans praful de pe jos. Daca el a inteles ca trebuie sa stam la coada, am inteles si eu ca se plictisea si avea nevoie sa mearga in 4 labe. Cand am terminat, l-am spalat pe maini si l-am scuturat de praf (oricum hainutele urmau puse la spalat de indata ce ajungeam acasa) si ne-am continuat drumurile prin oras.
Am mancat cate o inghetata si am mers la Administratia financiara, dupa alte hartii. Iar coada, iar strans praf, de data asta de pe mocheta. Plus descaltat de sandale, ca-i mai interesant descult.
Apoi am mers intr-un parc si am mai mancat o inghetata.
Tati avea treaba cu nu stiu ce intrunire a profesorilor de biologie, asa ca mai aveam de asteptat si cautam idei sa-l distrez. Fantanile arteziene din parc l-au tinut un timp ocupat, dar nu destul.
Fix atunci ne-a iesit in cale Muzeul de stiinte naturale. Vai ce i-a placut! Am stat aproape o ora. Nu l-au impresionat bioramele, chiar a declarat ca nu-i plac. Nici rocile si cristalele nu l-au interesat. Am stat un pic la vivariu unde am vazut tot felul de rozatoare si pasari, iar cea mai mare parte a timpului a petrecut-o petrecut alergand de la un acvariu la altul. Sunt vreo opt, iar David a fost pur si simplu fascinat. Se amuza si doamna de la bilete vazandu-l cum se distreaza
Astfel, acum povesteste tuturor ca a vazut “pete lau” adica peste pisica (miau) si un peste piranya maaaare, plus alti pestisori. Cu siguranta, in fiecare oras pe care-l vom vizita, vom cauta muzeele de stiinte. Iar daca au si animale vii va fi distractie pe cinste.
Aseara ma hotarasem sa nu-l mai fostez cu gradinita. Mai incercam, dar, daca plange, facem o pauza. El era decis ca nu ma lasa sa plec si ca sta cu mine.
Am facut, insa, un brainstorming si mi-am amintit de un mic artificiu pe care-l folosisem acum cativa ani cu un copilas de grupa mijlocie care suferea mult dupa mama lui. Dimineata, in timp ce-l imbracam, i-am aratat albumul de poze si i-am spus ca poate lua cu el orice poza cu mine si, astfel, ma va avea cu el toata ziua. Cand i se face dor, e de ajuns sa se uite la poza. A ales doua poze cu toti trei si cu apa :):
Am mers din nou cu autobuzul, el tinand pozele in mana. Din statie pana la gradinita a vrut pe umeri. Am ajuns, l-am dezbracat, am intrat in clasa, a fugit la Matei sa-i arate pozele, s-a intors si m-a vazut stand ghemuita langa usa, a venit la mine, mi-a aratat cu degetul usa, mi-a facut din mana si a plecat. N-am stat pe ganduri si am iesit.
Ok, s-ar putea sa nu fie asa in fiecare zi, dar asta-mi arata ca nu gradinita e problema, ci despartirea de mine si ca azi am facut un pas inainte.
Astfel incat, marti l-am luat cu mine la sala. Luni sarisem aerobicul tot pe motiv ca nu ma lasa sa fac un pas fara el. A fost ok, pentru ca nu eram decat 4. A avut loc de alergat, de jucat cu mingile, cu masinutele, etc. Umbla in 4 labe trecand pe sub picioarele noastre la unele exercitii. Fetele chiar s-au amuzat.
Dar lunea, miercurea si vinerea suntem mai multe si nu stiu cum o sa fac.
Ieri am sarit si gradi si sala. Am fost la Suceava.
Am un copil tare rabdator daca-s si eu rabdatoare. A mers cu mine la agentia de prestatii sociale sa iau o adeverinta. Mi-am adunat toata rabdarea de care am fost capabila si am trecut cu vederea faptul ca s-a pus pe strans praful de pe jos. Daca el a inteles ca trebuie sa stam la coada, am inteles si eu ca se plictisea si avea nevoie sa mearga in 4 labe. Cand am terminat, l-am spalat pe maini si l-am scuturat de praf (oricum hainutele urmau puse la spalat de indata ce ajungeam acasa) si ne-am continuat drumurile prin oras.
Am mancat cate o inghetata si am mers la Administratia financiara, dupa alte hartii. Iar coada, iar strans praf, de data asta de pe mocheta. Plus descaltat de sandale, ca-i mai interesant descult.
Apoi am mers intr-un parc si am mai mancat o inghetata.
Tati avea treaba cu nu stiu ce intrunire a profesorilor de biologie, asa ca mai aveam de asteptat si cautam idei sa-l distrez. Fantanile arteziene din parc l-au tinut un timp ocupat, dar nu destul.
Fix atunci ne-a iesit in cale Muzeul de stiinte naturale. Vai ce i-a placut! Am stat aproape o ora. Nu l-au impresionat bioramele, chiar a declarat ca nu-i plac. Nici rocile si cristalele nu l-au interesat. Am stat un pic la vivariu unde am vazut tot felul de rozatoare si pasari, iar cea mai mare parte a timpului a petrecut-o petrecut alergand de la un acvariu la altul. Sunt vreo opt, iar David a fost pur si simplu fascinat. Se amuza si doamna de la bilete vazandu-l cum se distreaza
Astfel, acum povesteste tuturor ca a vazut “pete lau” adica peste pisica (miau) si un peste piranya maaaare, plus alti pestisori. Cu siguranta, in fiecare oras pe care-l vom vizita, vom cauta muzeele de stiinte. Iar daca au si animale vii va fi distractie pe cinste.
Aseara ma hotarasem sa nu-l mai fostez cu gradinita. Mai incercam, dar, daca plange, facem o pauza. El era decis ca nu ma lasa sa plec si ca sta cu mine.
Am facut, insa, un brainstorming si mi-am amintit de un mic artificiu pe care-l folosisem acum cativa ani cu un copilas de grupa mijlocie care suferea mult dupa mama lui. Dimineata, in timp ce-l imbracam, i-am aratat albumul de poze si i-am spus ca poate lua cu el orice poza cu mine si, astfel, ma va avea cu el toata ziua. Cand i se face dor, e de ajuns sa se uite la poza. A ales doua poze cu toti trei si cu apa :):
Am mers din nou cu autobuzul, el tinand pozele in mana. Din statie pana la gradinita a vrut pe umeri. Am ajuns, l-am dezbracat, am intrat in clasa, a fugit la Matei sa-i arate pozele, s-a intors si m-a vazut stand ghemuita langa usa, a venit la mine, mi-a aratat cu degetul usa, mi-a facut din mana si a plecat. N-am stat pe ganduri si am iesit.
Ok, s-ar putea sa nu fie asa in fiecare zi, dar asta-mi arata ca nu gradinita e problema, ci despartirea de mine si ca azi am facut un pas inainte.
luni, 12 septembrie 2011
A DOUA DIMINEATA
Update de ieri:
A plans un pic, zice Doamna. Apoi s-au inteles bine, au povestit si a promis ca nu mai plange. Dupa urmele de pe palme, am dedus ca au desenat.
A refuzat sa manance la pranz, dar la amiaza a vrut sa stam amandoi pe treptele gradinitei pana a terminat de mancat merele pe care i le pusesem in pachet si una din napolitanele primite la gradinita. Apoi am mers si am mancat o inghetata rosie, de capsuni.
A stat lipit de mine toata dupa amiaza, drept pentru care am renuntat la sala (vine si povestea aerobicului dupa ce trece febra inceputului de gradinita) si, dupa somnul de pranz, ne-am intalnit in oras cu una dintre prietenele noastre dragi, cu care a alergat prin tot parcul pana a obosit.
Inainte de a adormi, a zis cu hotarare ca azi sta la gradinita cu copiii, iar mama nu sta cu el si nu mai plange.
Azi am mers cu autobuzul. A tinut sa plateasca el si tot drumul a admirat biletul pe care il primise de la sofer. Din statie pana la gradinita a vrut in brate. Noroc ca nu-i distanta mare. Nu m-a lasat sa plec imediat, dar nu s-a mai catarat in bratele mele. Se uita la copii cum se joaca, tot lipit de mine. Am incercat sa plec cand l-am vazut mai linistit, dar s-a agatat de mine si a plans. S-a calmat apoi, i-am promis ca vin sa-l iau impreuna cu tati si cu jumatate de inima m-ar fi lasat, cu jumatate nu. Apoi, cum e ziua unuia dintre copii, Doamna a scos cutiile cu bomboane si l-a luat in brate la catedra. Oarecum resemnat, mi-a facut din mana in timp ce ieseam pe usa.
Asta cu bomboanele, nu-i varianta ideala, chiar nu ma incanta defel, dar pentru azi a mers. Maine sarim peste gradinita, ca avem de mers la Suceava.
Oricum, eu sunt mai linistita. Stiu ca in lipsa mea e ok. Trebuie doar sa trecem peste momentul despartirii.
Un lucru bun este ca nu e grupa mica, ci mixta, cu copii intre 3 si 6 ani, cei mici fiind mai putini iar cei mari fiind incantati si nerabdatori sa ajunga la gradinita. Deci singurul care plange e David :). Mai e un copilas mic, dar e acolo cu fratiorii lui un pic mai mari, deci e oarecum in familie si de asta nu plange.
Sper ca entuziasmul celor mari sa-l acapareze si pe David. :)
Update: a zis Doamna ca n-a mai plans deloc. Cand am mers dupa el se uita pe niste carti impreuna cu alti baieti. Ar mai fi ramas cu copiii, dar era asa cald si frumos afara, incat a preferat inghetata cu care l-am imbiat. :)
A plans un pic, zice Doamna. Apoi s-au inteles bine, au povestit si a promis ca nu mai plange. Dupa urmele de pe palme, am dedus ca au desenat.
A refuzat sa manance la pranz, dar la amiaza a vrut sa stam amandoi pe treptele gradinitei pana a terminat de mancat merele pe care i le pusesem in pachet si una din napolitanele primite la gradinita. Apoi am mers si am mancat o inghetata rosie, de capsuni.
A stat lipit de mine toata dupa amiaza, drept pentru care am renuntat la sala (vine si povestea aerobicului dupa ce trece febra inceputului de gradinita) si, dupa somnul de pranz, ne-am intalnit in oras cu una dintre prietenele noastre dragi, cu care a alergat prin tot parcul pana a obosit.
Inainte de a adormi, a zis cu hotarare ca azi sta la gradinita cu copiii, iar mama nu sta cu el si nu mai plange.
Azi am mers cu autobuzul. A tinut sa plateasca el si tot drumul a admirat biletul pe care il primise de la sofer. Din statie pana la gradinita a vrut in brate. Noroc ca nu-i distanta mare. Nu m-a lasat sa plec imediat, dar nu s-a mai catarat in bratele mele. Se uita la copii cum se joaca, tot lipit de mine. Am incercat sa plec cand l-am vazut mai linistit, dar s-a agatat de mine si a plans. S-a calmat apoi, i-am promis ca vin sa-l iau impreuna cu tati si cu jumatate de inima m-ar fi lasat, cu jumatate nu. Apoi, cum e ziua unuia dintre copii, Doamna a scos cutiile cu bomboane si l-a luat in brate la catedra. Oarecum resemnat, mi-a facut din mana in timp ce ieseam pe usa.
Asta cu bomboanele, nu-i varianta ideala, chiar nu ma incanta defel, dar pentru azi a mers. Maine sarim peste gradinita, ca avem de mers la Suceava.
Oricum, eu sunt mai linistita. Stiu ca in lipsa mea e ok. Trebuie doar sa trecem peste momentul despartirii.
Un lucru bun este ca nu e grupa mica, ci mixta, cu copii intre 3 si 6 ani, cei mici fiind mai putini iar cei mari fiind incantati si nerabdatori sa ajunga la gradinita. Deci singurul care plange e David :). Mai e un copilas mic, dar e acolo cu fratiorii lui un pic mai mari, deci e oarecum in familie si de asta nu plange.
Sper ca entuziasmul celor mari sa-l acapareze si pe David. :)
Update: a zis Doamna ca n-a mai plans deloc. Cand am mers dupa el se uita pe niste carti impreuna cu alti baieti. Ar mai fi ramas cu copiii, dar era asa cald si frumos afara, incat a preferat inghetata cu care l-am imbiat. :)
PRIMA ZI
Stie ce e gradinita. In primavara a fost cu mine, cand lucram la Piatra.
Acum i-am explicat ca nu voi mai sta cu el. A parut nu doar impacat, ci chiar entuziasmat: “Meg Tei nita” Adica merge cu Matei la gradinita, finutul meu, cu care se intelege foarte bine. “Mama nu mini nita”.
Eu imi facusem planuri pentru mine. Tiii, ce de-a timp liber! Pana la 12 merg in oras, ma lafai prin magazine, platesc facturi, ma plimb in voia cea buna.
Bun. Am ajuns, l-am dezbracat si am pornit spre clasa. Moment in care s-a cocotat in bratele mele si s-a tinut strans ca o maimutica. Anticipasem asta, asa ca l-am lasat. Matei tot insista sa-l las jos sa se joace cu el. I-am zis ca va cobori imediat ce e pregatit.
Am mers apoi la jucarii. A strans in jurul lui mai multe masinute, tot cu ochii pe mine, sa nu plec. Am stat putin de vorba cu educatoarea si, intr-un moment cand David parea ca e linistit, mi-am zis ca pot sa plec.
Bineinteles ca mama atasata din mine m-a impuns sa-mi iau ramas bun. Asa ca a trebuit sa mai stau. Fix ca sa asist cum un copil vine si ia o masinuta din cele stranse de David langa el. Vai, ce plans! Si ce urlete! Si ce lacrimi de crocodil i se innodau sub barba!
Si-a facut numarul, l-am tinut in brate, apoi l-am convins sa renunte la cateva masinute si sa pastreze doar vreo 4.
L-am pus apoi singurel la o masuta, impreuna cu masinutele si i-am zis ca merg pe hol sa aduc ceva din geanta. Si am plecat.
Nu stiu ce-a mai fost, aflu in jumatate de ora. El parea oarecum resemnat cand am iesit pe usa.
Stiu doar ca nu mi-a ars de nici o plimbare. Am terminat cumparaturile in 15 minute si m-am invartit fara noima prin oras. Imi simteam inima mica, mica si aproape ma durea. Parca n-aveam nici un sens singura, fara el caruia sa-i povestesc, sa-i explic, fara el pe care sa-l urmez prin magazine sau cu care sa alerg prin centru.
Nu ma puteam gandi decat la faptul ca in strainatate mama e obligata sa stea cateva zile cu copilul la gradinita, pentru acomodare. Eu de ce am plecat? De ce?
Am rezistat cu greu imboldului de a ma duce inapoi si am venit acasa.
M-a ajutat ca am vorbit cu mama mea. Apoi m-am intalnit cu o vecina si am venit impreuna spre casa.
Nu-mi pot elimina golul din piept. Stiu ca el e capabil sa se adapteze si va trece relativ repede peste teama despartirii. Dar eu? Cand o sa-mi revin si o sa stau linistita in orele astea fara el?
Acum i-am explicat ca nu voi mai sta cu el. A parut nu doar impacat, ci chiar entuziasmat: “Meg Tei nita” Adica merge cu Matei la gradinita, finutul meu, cu care se intelege foarte bine. “Mama nu mini nita”.
Eu imi facusem planuri pentru mine. Tiii, ce de-a timp liber! Pana la 12 merg in oras, ma lafai prin magazine, platesc facturi, ma plimb in voia cea buna.
Bun. Am ajuns, l-am dezbracat si am pornit spre clasa. Moment in care s-a cocotat in bratele mele si s-a tinut strans ca o maimutica. Anticipasem asta, asa ca l-am lasat. Matei tot insista sa-l las jos sa se joace cu el. I-am zis ca va cobori imediat ce e pregatit.
Am mers apoi la jucarii. A strans in jurul lui mai multe masinute, tot cu ochii pe mine, sa nu plec. Am stat putin de vorba cu educatoarea si, intr-un moment cand David parea ca e linistit, mi-am zis ca pot sa plec.
Bineinteles ca mama atasata din mine m-a impuns sa-mi iau ramas bun. Asa ca a trebuit sa mai stau. Fix ca sa asist cum un copil vine si ia o masinuta din cele stranse de David langa el. Vai, ce plans! Si ce urlete! Si ce lacrimi de crocodil i se innodau sub barba!
Si-a facut numarul, l-am tinut in brate, apoi l-am convins sa renunte la cateva masinute si sa pastreze doar vreo 4.
L-am pus apoi singurel la o masuta, impreuna cu masinutele si i-am zis ca merg pe hol sa aduc ceva din geanta. Si am plecat.
Nu stiu ce-a mai fost, aflu in jumatate de ora. El parea oarecum resemnat cand am iesit pe usa.
Stiu doar ca nu mi-a ars de nici o plimbare. Am terminat cumparaturile in 15 minute si m-am invartit fara noima prin oras. Imi simteam inima mica, mica si aproape ma durea. Parca n-aveam nici un sens singura, fara el caruia sa-i povestesc, sa-i explic, fara el pe care sa-l urmez prin magazine sau cu care sa alerg prin centru.
Nu ma puteam gandi decat la faptul ca in strainatate mama e obligata sa stea cateva zile cu copilul la gradinita, pentru acomodare. Eu de ce am plecat? De ce?
Am rezistat cu greu imboldului de a ma duce inapoi si am venit acasa.
M-a ajutat ca am vorbit cu mama mea. Apoi m-am intalnit cu o vecina si am venit impreuna spre casa.
Nu-mi pot elimina golul din piept. Stiu ca el e capabil sa se adapteze si va trece relativ repede peste teama despartirii. Dar eu? Cand o sa-mi revin si o sa stau linistita in orele astea fara el?
luni, 22 august 2011
PE RARAU
De la inceputul verii, stiind ca nu vom reusi sa ajungem la mare sau sa mergem in concediu prea departe de casa, am spus ca macar muntele cel mai apropiat ar trebui sa-l vizitam. Chiar e hilar ca stam la o aruncatura de bat de Rarau si sa ne tot codim sa urcam. Ocazia s-a ivit duminica. Nasa lui David, de la Iasi, a venit in vizita pentru week-end, asa ca, impreuna cu ea si cu Denisa, vecina noastra pe care David a adoptat-o drept sora mai mare, ne-am urcat in masina si am pornit spre Pietrele Doamnei.
Daca sunteti in zona, e pacat sa pierdeti ocazia. Serios. Drumul prin Pojorita este proaspat asfaltat pana la aproape un kilometru de cabana, deci nu e absolut nici o problema in a urca cu masina. Unii, mai nemilosi cu masinile sau cu motoare mai puternice, au urcat chiar pana la cabana. Noi am zis ca un kilometru pe jos n-o sa ne omoare, asa ca am lasat masina in primul luminis dupa ce s-a terminat drumul asfaltat si am pornit in drumetie. Si am fost foarte inspirati, pentru ca n-am fi avut unde parca in apropiere de cabana. Foarte multi turisti au profitat de ziua frumoasa si au venit pe munte.
Mai fusesem pe Rarau in urma cu vreo 5 ani. Stiam ca drumul spre stanci e pietros si cu portiuni complicate. Din fericire, nu-mi mai aminteam cat de dificile sunt acele zone, altfel nu ma incumetam sa urc cu David. Spun “din fericire”, pentru ca ar fi fost pacat sa nu urcam. David a fost extrem de incantat. S-a adaptat perfect situatiilor noi, chiuia de bucurie, urca vitejeste sprijinit, bineinteles, de tati sau de mine, unde era mai dificil era trecut din brate in brate, fara, insa, sa riposteze. Am mai intalnit copilasi pe traseu, nu atat de mici ca David, dar, totusi, pana in trei ani si jumatate, deci n-am fost chiar singurii inconstienti care s-au incumetat cu copilul pe coclauri.
Pe drumul spre cabana
Si incepe urcusul
drumul a fost presarat de pauze (cu sau fara placinta :) )
si am ajuns in varf
iar in zare, Ceahlaul meu drag.
La coborire a fost mai dificil in unele portiuni, dar am avut noroc de alti drumeti saritori, care s-au oferit sa ne ajute, coborandu-l pe David din brate in brate.
A fost o zi fantastica, pe care o vom tine minte mult timp.
Daca sunteti in zona, e pacat sa pierdeti ocazia. Serios. Drumul prin Pojorita este proaspat asfaltat pana la aproape un kilometru de cabana, deci nu e absolut nici o problema in a urca cu masina. Unii, mai nemilosi cu masinile sau cu motoare mai puternice, au urcat chiar pana la cabana. Noi am zis ca un kilometru pe jos n-o sa ne omoare, asa ca am lasat masina in primul luminis dupa ce s-a terminat drumul asfaltat si am pornit in drumetie. Si am fost foarte inspirati, pentru ca n-am fi avut unde parca in apropiere de cabana. Foarte multi turisti au profitat de ziua frumoasa si au venit pe munte.
Mai fusesem pe Rarau in urma cu vreo 5 ani. Stiam ca drumul spre stanci e pietros si cu portiuni complicate. Din fericire, nu-mi mai aminteam cat de dificile sunt acele zone, altfel nu ma incumetam sa urc cu David. Spun “din fericire”, pentru ca ar fi fost pacat sa nu urcam. David a fost extrem de incantat. S-a adaptat perfect situatiilor noi, chiuia de bucurie, urca vitejeste sprijinit, bineinteles, de tati sau de mine, unde era mai dificil era trecut din brate in brate, fara, insa, sa riposteze. Am mai intalnit copilasi pe traseu, nu atat de mici ca David, dar, totusi, pana in trei ani si jumatate, deci n-am fost chiar singurii inconstienti care s-au incumetat cu copilul pe coclauri.
Pe drumul spre cabana
Si incepe urcusul
drumul a fost presarat de pauze (cu sau fara placinta :) )
si am ajuns in varf
iar in zare, Ceahlaul meu drag.
La coborire a fost mai dificil in unele portiuni, dar am avut noroc de alti drumeti saritori, care s-au oferit sa ne ajute, coborandu-l pe David din brate in brate.
A fost o zi fantastica, pe care o vom tine minte mult timp.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)