De ceva timp nu reusesc sa-mi amintesc ce varsta am. Trebuie mereu sa fac calcule.
Anul curent, minus anul nasterii .... azi rezultatul a fost 32.
Mi se pare cumva ireal. Cand eram mica, socoteam ca un om trecut de 30 de ani e un om care nu mai are multe de asteptat de la viata. Anii plini s-au cam terminat, deci se indreapta cu pasi repezi spre batranetea arida.
Ma uit azi la mine si ma vad la inceput de drum, la inceput de drumuri, fara nici o idee despre cum vor fi anii ce vor urma.
Si ma simt impacata. Nu, nu-s inca atat de batrana cum credeam candva ca voi fi la 32 de ani. Anii cu adevarat plini abia de acum urmeaza.
Ii multumesc lui Dumnezeu ca ne poarta prin ani sanatosi, sau cel mult cu probleme minore de sanatate. Restul le aranjam noi pe masura ce apar
duminică, 26 decembrie 2010
sâmbătă, 25 decembrie 2010
joi, 9 decembrie 2010
BEBE KIT by VES si un concurs
Cand cei de la VES m-au contactat, am crezut, initial, ca e o gluma. Dar au fost foarte draguti si prompti. Pentru ca le place blogul meu, mi-au oferit un set de vase speciale pentru bebelusi.
Inca nu le-am testat, astept sa ni le trimita parintii, dar ce am citit despre ele, suna bine.
Exista si un concurs. Mai sunt cateva zile pentru inscrieri, asa ca nu stati pe ganduri, cautati in arhiva poze cu bebelusii vostri la masa si inscrieti-va.
Pentru cine e interesat, las aici detaliile
situl produsului
pagina de facebook
regulamentul concursului
Dupa ce o sa testez vasele, o sa revin cu impresii
Inca nu le-am testat, astept sa ni le trimita parintii, dar ce am citit despre ele, suna bine.
Exista si un concurs. Mai sunt cateva zile pentru inscrieri, asa ca nu stati pe ganduri, cautati in arhiva poze cu bebelusii vostri la masa si inscrieti-va.
Pentru cine e interesat, las aici detaliile
situl produsului
pagina de facebook
regulamentul concursului
Dupa ce o sa testez vasele, o sa revin cu impresii
vineri, 26 noiembrie 2010
MORILE
Nu e un secret ca ne plac morile de vant, inca de cand le-am vazut prima data. Si, cum stam destul de aproape de un camp eolian, orice ocazie e buna pentru o plimbare la "maua" (cum numeste David moara)
Si una de iarna, ca tot ninge de cateva zile
Si una de iarna, ca tot ninge de cateva zile
marți, 23 noiembrie 2010
DE CE DAVID?
Descoperind blogul mamicilor, am dat de o postare care mi s-a parut interesanta. Alegerea numelor copiilor, pentru unii parinti e o adevarata aventura.
Cand eram prin clasa a cincea, adoram desenul animat Sandybell. Adorat e putin spus. Eram de-a dreptul obsedata. Atunci eram convinsa ca pe copiii mei avea sa-i cheme Sandy si Mark.
Intre timp, obsesia a trecut si bine a facut
Fiind insarcinata, am inceput sa caut nume. Pentru fetita gasisem un nume care imi placea mult. Nu-l divulg, pentru ca nu se stie cand voi avea ocazia sa-l folosesc. Pentru baietel ne-am oprit initial la Adrian. Ne placea mult cum suna. Pana in saptamana 22 cand, la morfologia fetala, ni s-a confirmat ca vom avea baietel. Atunci am inceput sa-i spunem Adrian si n-a mai sunat bine. Pur si simplu nu mergea, Suna strain si fortat.
Am pornit atunci in cautarea altor nume.Metoda noastra a fost simpla: Catalin a luat la puricat calendarul ortofox si a intocmit o lista de vreo 20 de nume care i-au placut lui. Apoi, pe principii de genul “asta nu-mi place”, “cunosc pe cineva cu numele asta si-i o persoana oribila” si altele din astea, am redus lista la doua nume: David si Gabriel. Ufff, grea hotarare. Ne placeau mult amandoua, dar am fi vrut un singur nume.
Intr-un final, ne-am hotarat la David. Si David a ramas. Pana la doua zile dupa ce am nascut, cand Catalin s-a dus sa-l inscrie si mi-a dat telefon sa-mi spuna ca i-a pus si Gabriel. Foarte bine. In momentul acela, sincera sa fiu, numele copilului mi se parea lucrul cel mai lipsit de importanta.
Si astfel, David al nostru se numeste David Gabriel. Stiti ceva? Parca nici un alt nume nu i se potriveste ca acestea.
Cand eram prin clasa a cincea, adoram desenul animat Sandybell. Adorat e putin spus. Eram de-a dreptul obsedata. Atunci eram convinsa ca pe copiii mei avea sa-i cheme Sandy si Mark.
Intre timp, obsesia a trecut si bine a facut
Fiind insarcinata, am inceput sa caut nume. Pentru fetita gasisem un nume care imi placea mult. Nu-l divulg, pentru ca nu se stie cand voi avea ocazia sa-l folosesc. Pentru baietel ne-am oprit initial la Adrian. Ne placea mult cum suna. Pana in saptamana 22 cand, la morfologia fetala, ni s-a confirmat ca vom avea baietel. Atunci am inceput sa-i spunem Adrian si n-a mai sunat bine. Pur si simplu nu mergea, Suna strain si fortat.
Am pornit atunci in cautarea altor nume.Metoda noastra a fost simpla: Catalin a luat la puricat calendarul ortofox si a intocmit o lista de vreo 20 de nume care i-au placut lui. Apoi, pe principii de genul “asta nu-mi place”, “cunosc pe cineva cu numele asta si-i o persoana oribila” si altele din astea, am redus lista la doua nume: David si Gabriel. Ufff, grea hotarare. Ne placeau mult amandoua, dar am fi vrut un singur nume.
Intr-un final, ne-am hotarat la David. Si David a ramas. Pana la doua zile dupa ce am nascut, cand Catalin s-a dus sa-l inscrie si mi-a dat telefon sa-mi spuna ca i-a pus si Gabriel. Foarte bine. In momentul acela, sincera sa fiu, numele copilului mi se parea lucrul cel mai lipsit de importanta.
Si astfel, David al nostru se numeste David Gabriel. Stiti ceva? Parca nici un alt nume nu i se potriveste ca acestea.
joi, 18 noiembrie 2010
GUMMYBEAR
Periodic, descopar entuziasmul cate unei mamici care tocmai a luat contact cu ursuletul gumat. Copiii sunt in al noualea cer, teribil de pasionati, alearga si rastoarna totul in cale cand aud melodia lui, stau cu ochii atintiti pe ecran, cu zambetul pe buze si nici nu respira, urmarind clipurile.
Exact asa a fost si David si, pentru ca pasiunea asta poate avea si aspecte neplacute, am spus ca n-ar strica sa povestim cum am trecut noi prin experienta asta.
Era anul trecut, la sfarsitul lui octombrie. O mamica draga ne-a facut cunostinta cu gummybear, spunandu-mi ca ii va placea cu siguranta lui David. Si avea dreptate. I-a placut. I-a placut atat de mult incat il cerea non stop. Radea singur cand stia ca-i pun clipurile. Iar eu eram amuzata.
Insa episodul asta s-a suprapus cu un mic salt al personalitatii de scorpion al lui David. Exact dupa ce a implinit un an, a avut vreo doua luni dificile, cu plansete cand nu-i convenea ceva, trantit pe jos si tot tacamul. Lucru valabil si pentru ursuletul verde. Cand ma plictiseam de cele cateva repetari ale melodiilor si voiam sa schimb cu altceva, se lasa cu crize.
Si nu era vorba doar de plictiseala. Analizand mai bine cantecelele, mi-am dat seama ca mi se par stupide. Aceleasi cuvinte si acelasi fragment muzical, repetate la nesfarsit, acelasi bum bum idiot care nu se mai termina. Ca sa nu mai zic ca unele miscari din dansul ursuletului mi se pareau cam obscene.
Asa ca i-am spus lui David ca sunt si alte lucruri pe care le poate vedea si din care chiar poate invata cate ceva. Si am inceput sa-i prezit, incetul cu incetul, papusile muppets. In scurt timp, clipurile Sesame Street, in special cele cu invitati actori sau cantareti, au inlocuit ursuletul, asa ca am scapat de o obsesie.
Acum... eu entuziasmul de inceput il inteleg bine, am trecut si eu prin el. Daca inca il mai considerati pe gummybear o gaselnita nemaipomenita, va recomand sa cautati pe youtube si celelalte clipuri ale lui. Noua ne-au placut mult, un timp, nuki nuki si cho-ka-ka-o. Si, ca sa nu ne plictisim de tot, le-am cautat in toate limbile posibile.
Deci vedeti ca n-am zis nu chiar de la inceput. Chiar am facut eforturi sa-mi placa, am ascultat toate variantele, dar nu s-a lipit de mine. Acum, ocazional, mai dam de el, urmarim unul sau doua clipuri, apoi trecem la altceva. Imi cere singur altceva
Exact asa a fost si David si, pentru ca pasiunea asta poate avea si aspecte neplacute, am spus ca n-ar strica sa povestim cum am trecut noi prin experienta asta.
Era anul trecut, la sfarsitul lui octombrie. O mamica draga ne-a facut cunostinta cu gummybear, spunandu-mi ca ii va placea cu siguranta lui David. Si avea dreptate. I-a placut. I-a placut atat de mult incat il cerea non stop. Radea singur cand stia ca-i pun clipurile. Iar eu eram amuzata.
Insa episodul asta s-a suprapus cu un mic salt al personalitatii de scorpion al lui David. Exact dupa ce a implinit un an, a avut vreo doua luni dificile, cu plansete cand nu-i convenea ceva, trantit pe jos si tot tacamul. Lucru valabil si pentru ursuletul verde. Cand ma plictiseam de cele cateva repetari ale melodiilor si voiam sa schimb cu altceva, se lasa cu crize.
Si nu era vorba doar de plictiseala. Analizand mai bine cantecelele, mi-am dat seama ca mi se par stupide. Aceleasi cuvinte si acelasi fragment muzical, repetate la nesfarsit, acelasi bum bum idiot care nu se mai termina. Ca sa nu mai zic ca unele miscari din dansul ursuletului mi se pareau cam obscene.
Asa ca i-am spus lui David ca sunt si alte lucruri pe care le poate vedea si din care chiar poate invata cate ceva. Si am inceput sa-i prezit, incetul cu incetul, papusile muppets. In scurt timp, clipurile Sesame Street, in special cele cu invitati actori sau cantareti, au inlocuit ursuletul, asa ca am scapat de o obsesie.
Acum... eu entuziasmul de inceput il inteleg bine, am trecut si eu prin el. Daca inca il mai considerati pe gummybear o gaselnita nemaipomenita, va recomand sa cautati pe youtube si celelalte clipuri ale lui. Noua ne-au placut mult, un timp, nuki nuki si cho-ka-ka-o. Si, ca sa nu ne plictisim de tot, le-am cautat in toate limbile posibile.
Deci vedeti ca n-am zis nu chiar de la inceput. Chiar am facut eforturi sa-mi placa, am ascultat toate variantele, dar nu s-a lipit de mine. Acum, ocazional, mai dam de el, urmarim unul sau doua clipuri, apoi trecem la altceva. Imi cere singur altceva
luni, 15 noiembrie 2010
DESPRE BARFE SI MINCIUNI
Este singura postare pe care o voi scrie pe aceasta tema. Invit amatorii de barfe, ironii si comentarii acide anonime sa-si verse amarul aici si sa lase in pace alte postari.
Blogul meu a fost luat in vizorul barfitorilor din Cimpulung Moldovenesc. Sincer, ma asteptam. Eram chiar uimita ca nu s-a intamplat asta mai curand si ca m-au lasat in pace in cei aproape doi ani de blogareala.
Inevitabilul s-a produs insa, iar acest blog a fost folosit ca pretext pentru a provoca durere. O durere de neimaginat in sufletele unor bunici deja coplesiti de dorul nepotului lor.
Eu sunt o persoana mai naiva din fire. Inca ma incapatanez sa cred in bunatate si in oameni cu suflete frumoase. Am cunoscut astfel de oameni atat virtual cat si in Cimpulung, iar fiecare moment in compania lor mi-a dat aripi si incredere ca viata poate fi si frumoasa.
M-au ajuns, insa, din urma, rautatea si uratenia si nerusinarea celor care se bucura cand provoaca suferinta.
Persoanele despre care vorbesc, se vor recunoaste in aceasta postare. Imi citesc blogul si cauta orice cuvant care poate fi rastalmacit si transmis mai departe sub forma de barfa. Ba au inceput sa si lase comentarii anonime (deocamdata doar unul, dar ma astept si la altele). Deh, e greu sa iti asumi cuvintele aruncate si sa risti sa stie lumea cine esti.
Fac publica aceasta problema tocmai pentru ca nu am nimic de ascuns. Ce scriu pe blog sunt parerile si experientele mele personale. Cine vrea sa le interpreteze altfel decat cum le-am scris, e liber sa o faca. Dar eu am inima impacata ca n-am facut lucrurile de care sunt acuzata.
Saptamana trecuta, de Mihail si Gavril, adica de ziua socrului meu, o persoana “binevoitoare” s-a prezentat la socrii mei si le-a spus ce scriu eu pe blog despre ei. Adica as scrie ca ei sunt prosti si inapoiati, ca cele 6 luni fara Catalin au fost un chin, ca adevaratii bunici ai lui David sunt cei de la Piatra Neamt si cate si mai cate pe care nici nu vreau sa mi le amintesc.
Vorbele astea, combinate cu o oarecare raceala din partea mea in perioada dinaintea plecarii (raceala datorata in primul rand atitudinii generale din jurul meu, despre care am vorbit in postarea trecuta) au dat nastere unei adevarate tragedii in familie.
Acum... voi stiti care e adevarul. Scriu pe blogul asta de aproape doi ani iar unii dintre voi ma cititi inca de la inceput. Cu mana pe inima spun nu numai ca n-am scris, dar nici macar n-am gandit asa ceva despre parintii lui Catalin. Poate ca pe vreun forum m-am mai plans, dar am mentionat intotdeauna ca inteleg diferentele de varsta si de gandire. Niciodata nu i-am ponegrit in asemenea mod.
Bunicii lui David sunt oameni buni si muncitori, pentru care familia, munca si reputatia sunt lucrurile cele mai importante in viata. E drept ca nu ne-am inteles intotdeauna, ca nu avem acelasi mod de a vedea viata. Dar putine sunt familiile in care diferentele dintre generatii sa nu se faca simtite. Insa de aici pana la a ma apuca sa-i judec si sa-i umplu cu noroi, e cale lunga.. Pentru ca eu nu fac asta cu nimeni, cu atat mai putin cu oameni care-mi sunt dragi si alaturi de care am trait timp de patru ani.
Problema se va rezolva iar adevarul va iesi la iveala. Ma scarbeste, insa, rautatea si nesimtirea. Nu stiu cine e persoana care vorbeste astfel despre mine si nici nu ma intereseaza. Nu merita atentia mea. Poate fi oricine, de la vecina din colt pana la cineva cu care n-am schimbat nici doua cuvinte de-a lungul timpului (in oraselul acela barfele circula asa de rapid ca o vorba spusa acum pe ulita, ajunge in cateva ore in capatul celalalt al orasului deformata de n-o mai recunosti). A profitat de faptul ca parintilor le e greu sa verifice informatiile pentru ca nu stiu sa foloseasca internetul. Se va gasi, insa, cine sa le aate blogul si vor vedea singuri adevarul.
In urma povestii asteia, am primit recomandari de a inchide blogul sau de a-l face privat. Nu le voi urma, insa. Cand am deschis un blog public, mi-am asumat si astfel de intamplari. Si, la urma urmei, cine vrea sa imprastie minciuni, poate sa se lege de orice altceva, n-are nevoie neaparat de blog pentru asta.
Blogul meu a fost luat in vizorul barfitorilor din Cimpulung Moldovenesc. Sincer, ma asteptam. Eram chiar uimita ca nu s-a intamplat asta mai curand si ca m-au lasat in pace in cei aproape doi ani de blogareala.
Inevitabilul s-a produs insa, iar acest blog a fost folosit ca pretext pentru a provoca durere. O durere de neimaginat in sufletele unor bunici deja coplesiti de dorul nepotului lor.
Eu sunt o persoana mai naiva din fire. Inca ma incapatanez sa cred in bunatate si in oameni cu suflete frumoase. Am cunoscut astfel de oameni atat virtual cat si in Cimpulung, iar fiecare moment in compania lor mi-a dat aripi si incredere ca viata poate fi si frumoasa.
M-au ajuns, insa, din urma, rautatea si uratenia si nerusinarea celor care se bucura cand provoaca suferinta.
Persoanele despre care vorbesc, se vor recunoaste in aceasta postare. Imi citesc blogul si cauta orice cuvant care poate fi rastalmacit si transmis mai departe sub forma de barfa. Ba au inceput sa si lase comentarii anonime (deocamdata doar unul, dar ma astept si la altele). Deh, e greu sa iti asumi cuvintele aruncate si sa risti sa stie lumea cine esti.
Fac publica aceasta problema tocmai pentru ca nu am nimic de ascuns. Ce scriu pe blog sunt parerile si experientele mele personale. Cine vrea sa le interpreteze altfel decat cum le-am scris, e liber sa o faca. Dar eu am inima impacata ca n-am facut lucrurile de care sunt acuzata.
Saptamana trecuta, de Mihail si Gavril, adica de ziua socrului meu, o persoana “binevoitoare” s-a prezentat la socrii mei si le-a spus ce scriu eu pe blog despre ei. Adica as scrie ca ei sunt prosti si inapoiati, ca cele 6 luni fara Catalin au fost un chin, ca adevaratii bunici ai lui David sunt cei de la Piatra Neamt si cate si mai cate pe care nici nu vreau sa mi le amintesc.
Vorbele astea, combinate cu o oarecare raceala din partea mea in perioada dinaintea plecarii (raceala datorata in primul rand atitudinii generale din jurul meu, despre care am vorbit in postarea trecuta) au dat nastere unei adevarate tragedii in familie.
Acum... voi stiti care e adevarul. Scriu pe blogul asta de aproape doi ani iar unii dintre voi ma cititi inca de la inceput. Cu mana pe inima spun nu numai ca n-am scris, dar nici macar n-am gandit asa ceva despre parintii lui Catalin. Poate ca pe vreun forum m-am mai plans, dar am mentionat intotdeauna ca inteleg diferentele de varsta si de gandire. Niciodata nu i-am ponegrit in asemenea mod.
Bunicii lui David sunt oameni buni si muncitori, pentru care familia, munca si reputatia sunt lucrurile cele mai importante in viata. E drept ca nu ne-am inteles intotdeauna, ca nu avem acelasi mod de a vedea viata. Dar putine sunt familiile in care diferentele dintre generatii sa nu se faca simtite. Insa de aici pana la a ma apuca sa-i judec si sa-i umplu cu noroi, e cale lunga.. Pentru ca eu nu fac asta cu nimeni, cu atat mai putin cu oameni care-mi sunt dragi si alaturi de care am trait timp de patru ani.
Problema se va rezolva iar adevarul va iesi la iveala. Ma scarbeste, insa, rautatea si nesimtirea. Nu stiu cine e persoana care vorbeste astfel despre mine si nici nu ma intereseaza. Nu merita atentia mea. Poate fi oricine, de la vecina din colt pana la cineva cu care n-am schimbat nici doua cuvinte de-a lungul timpului (in oraselul acela barfele circula asa de rapid ca o vorba spusa acum pe ulita, ajunge in cateva ore in capatul celalalt al orasului deformata de n-o mai recunosti). A profitat de faptul ca parintilor le e greu sa verifice informatiile pentru ca nu stiu sa foloseasca internetul. Se va gasi, insa, cine sa le aate blogul si vor vedea singuri adevarul.
In urma povestii asteia, am primit recomandari de a inchide blogul sau de a-l face privat. Nu le voi urma, insa. Cand am deschis un blog public, mi-am asumat si astfel de intamplari. Si, la urma urmei, cine vrea sa imprastie minciuni, poate sa se lege de orice altceva, n-are nevoie neaparat de blog pentru asta.
marți, 2 noiembrie 2010
SI RECI...SI CALDE...
Sunt multe persoane care au gandit si inca gandesc negativ despre plecarea noastra.
Unele din invidie. “Cum dom’le sa-ti iei familia cu tine dupa doar 6 luni? Altii abia dupa cel putin 1-2 ani au reusit. Sau niciodata.”
Altele din neincredere. “Unde umblati cu copil mic dupa voi? N-o sa va descurcati.” In categoria asta intra si cei care ne-au recomandat cu multa caldura sa-l lasam pe David la bunici, ca “sa ne fie mai usor”.
Altele din teama. “N-o sa ne linistim pana nu primim telefon ca ati ajuns cu bine... ”
Alte persoane cred ca am plecat din mandrie si teribilism, ca sa fac in ciuda cuiva, sa demonstrez ca pot sa plec daca nu-mi convine ceva. Sau sa ma razbun, luand copilul de langa persoane care il iubesc.
Cu mana pe inima va spun ca niciodata nu m-am razbunat pe cineva, indiferent cat rau mi-a facut. Nu cred in plata cu aceeasi moneda. Nici in dinte pentru dinte, ochi pentru ochi.
Toate gandurile astea negative, plus nesiguranta inceputului, sunt reteta perfecta pentru intamplari neprevazute care intarzie si anuleaza planuri. Cum ma las prada neincrederii, cum se produc rasturnari de situatii. Cum imi recapat stapanirea de sine si optimismul, cum vin si rezolvarile. Nu cele pe care ni le-am fi dorit, nu cele mai comode, dar, totusi, rezolvari.
Pe scurt, n-am gasit apartament. De fapt, am gasit, dar era mult prea scump pentru cat ne permitem momentan. Vom sta La un motel. Nu stiu pentru cat timp.
Partea buna e ca ziua intreaga casa e goala, toti fiind la servici. Avem doar pentru noi spatiile comune. Ne jucam in living, gatim in bucatarie, iesim la plimbare prin imprejurimi.
Partea proasta e ca dupa amiaza se intorc toti de la servici si limitam accesul la spatiile comune din cauza de aglomeratie. Iar spatiile comune sunt absolut toate in afara de camera noastra.
Dar lumea e draguta si toleranta. Toti il indragesc pe David. Toti ii zambesc si se amuza de accesele lui de cantat cu toata vocea, de cercetarile lui cutezatoare prin fiecare cotlon.
De cand sunt aici nimeni nu mi-a dat indicatii despre cum sa-l educ, cum sa-l cresc, cum sa-l las sau nu, cum sa-l imbrac, etc. In Romania primeam zilnic astfel de observatii nu numai din partea familiei, dar si din partea strainilor.
Revin cu o postare si pe tema asta.
La un moment dat, cand Dumnezeu va decide ca e timpul, se va ivi si apartamentul nostru, in care sa fim singuri singurei si in care sa crestem impreuna fara nimeni intre noi sau in imediata apropiere, gata sa observe, sa intervina, sa comenteze ceea ce facem noi. Sau poate ca Dumnezeu va hotari altfel si ne vom intoarce in Romania daca aici nu vom reusi sa ne adaptam.
Totusi, inca mai cred ca venirea noastra aici a fost decizia corecta pentru familia noastra. E de ajuns sa ma uit la David si am cea mai puternica confirmare pentru asta. De cand suntem aici n-a intrebat nici macar o data de bunici sau de prietenii din Romania. Doar de sora mea, Oana, isi aminteste cand vede o mingiuta pe care i-a daruit-o ea. In schimb, de dimineata pana seara ma intreaba de nenumarate ori de tati. Isi raspunde singur cu “brrrum” sau “nani”, adica tati e plecat cu masina sau doarme. Cand e Catalin prezent, eu pot sa plec linistita. Ba chiar David ma impinge spre usa sau spre un colt mai indepartat al camerei, dandu-mi de inteles ca n-am ce cauta intre ei, ca-i momentul sa fie singuri, sa se joace si sa discute ca intre baieti.
Ma uit la ei si imi spun ca aici ne e locul.
Nu stiu ce va fi. Am pornit pe drumul asta fara nici un scenariu, fara nici o idee despre cum va decurge viata noastra. Le luam pe toate pe rand, in ordinea in care se ivesc.
Si inchei cu una calda: David incepe sa testeze cuvinte. Repeta de multe ori dupa mine ca un papagal. Rar ii iese, dar e delicios cand se rusineaza stiind ca n-a pronuntat corect. In plus, recunoaste prin reviste, carti si numere de inmatriculare de la masini literele A, M, O si cifra 2 (i-am aratat-o intr-o doara zilele trecute spunandu-i ca implineste doi ani)
Unele din invidie. “Cum dom’le sa-ti iei familia cu tine dupa doar 6 luni? Altii abia dupa cel putin 1-2 ani au reusit. Sau niciodata.”
Altele din neincredere. “Unde umblati cu copil mic dupa voi? N-o sa va descurcati.” In categoria asta intra si cei care ne-au recomandat cu multa caldura sa-l lasam pe David la bunici, ca “sa ne fie mai usor”.
Altele din teama. “N-o sa ne linistim pana nu primim telefon ca ati ajuns cu bine... ”
Alte persoane cred ca am plecat din mandrie si teribilism, ca sa fac in ciuda cuiva, sa demonstrez ca pot sa plec daca nu-mi convine ceva. Sau sa ma razbun, luand copilul de langa persoane care il iubesc.
Cu mana pe inima va spun ca niciodata nu m-am razbunat pe cineva, indiferent cat rau mi-a facut. Nu cred in plata cu aceeasi moneda. Nici in dinte pentru dinte, ochi pentru ochi.
Toate gandurile astea negative, plus nesiguranta inceputului, sunt reteta perfecta pentru intamplari neprevazute care intarzie si anuleaza planuri. Cum ma las prada neincrederii, cum se produc rasturnari de situatii. Cum imi recapat stapanirea de sine si optimismul, cum vin si rezolvarile. Nu cele pe care ni le-am fi dorit, nu cele mai comode, dar, totusi, rezolvari.
Pe scurt, n-am gasit apartament. De fapt, am gasit, dar era mult prea scump pentru cat ne permitem momentan. Vom sta La un motel. Nu stiu pentru cat timp.
Partea buna e ca ziua intreaga casa e goala, toti fiind la servici. Avem doar pentru noi spatiile comune. Ne jucam in living, gatim in bucatarie, iesim la plimbare prin imprejurimi.
Partea proasta e ca dupa amiaza se intorc toti de la servici si limitam accesul la spatiile comune din cauza de aglomeratie. Iar spatiile comune sunt absolut toate in afara de camera noastra.
Dar lumea e draguta si toleranta. Toti il indragesc pe David. Toti ii zambesc si se amuza de accesele lui de cantat cu toata vocea, de cercetarile lui cutezatoare prin fiecare cotlon.
De cand sunt aici nimeni nu mi-a dat indicatii despre cum sa-l educ, cum sa-l cresc, cum sa-l las sau nu, cum sa-l imbrac, etc. In Romania primeam zilnic astfel de observatii nu numai din partea familiei, dar si din partea strainilor.
Revin cu o postare si pe tema asta.
La un moment dat, cand Dumnezeu va decide ca e timpul, se va ivi si apartamentul nostru, in care sa fim singuri singurei si in care sa crestem impreuna fara nimeni intre noi sau in imediata apropiere, gata sa observe, sa intervina, sa comenteze ceea ce facem noi. Sau poate ca Dumnezeu va hotari altfel si ne vom intoarce in Romania daca aici nu vom reusi sa ne adaptam.
Totusi, inca mai cred ca venirea noastra aici a fost decizia corecta pentru familia noastra. E de ajuns sa ma uit la David si am cea mai puternica confirmare pentru asta. De cand suntem aici n-a intrebat nici macar o data de bunici sau de prietenii din Romania. Doar de sora mea, Oana, isi aminteste cand vede o mingiuta pe care i-a daruit-o ea. In schimb, de dimineata pana seara ma intreaba de nenumarate ori de tati. Isi raspunde singur cu “brrrum” sau “nani”, adica tati e plecat cu masina sau doarme. Cand e Catalin prezent, eu pot sa plec linistita. Ba chiar David ma impinge spre usa sau spre un colt mai indepartat al camerei, dandu-mi de inteles ca n-am ce cauta intre ei, ca-i momentul sa fie singuri, sa se joace si sa discute ca intre baieti.
Ma uit la ei si imi spun ca aici ne e locul.
Nu stiu ce va fi. Am pornit pe drumul asta fara nici un scenariu, fara nici o idee despre cum va decurge viata noastra. Le luam pe toate pe rand, in ordinea in care se ivesc.
Si inchei cu una calda: David incepe sa testeze cuvinte. Repeta de multe ori dupa mine ca un papagal. Rar ii iese, dar e delicios cand se rusineaza stiind ca n-a pronuntat corect. In plus, recunoaste prin reviste, carti si numere de inmatriculare de la masini literele A, M, O si cifra 2 (i-am aratat-o intr-o doara zilele trecute spunandu-i ca implineste doi ani)
luni, 1 noiembrie 2010
HALLOWEEN SI ANIVERSARE
In Romania nu sarbatoream Halloween-ul. Ba chiam zambeam superior cand vedeam entuziasmul tinerilor.
Totusi, sambata ne-am trezit invitati la party. Si ne-am dus. Si a fost fain. Am mancat la lumina lumanarilor in forma de dovlecei. Fiecare a adus cate ceva de mancare. Un finlandez a facut chilli con carne, spaniolii au facut tortilla, francezii placinta cu dovleac, o tailandeza a facut taitei cu legume si pui, noi, romanii, am dus pizza, saratele si salata de telina, morcov, mar si maioneza (made by me).
A fost distractie. Am avut ocazia sa-mi dau seama ca n-am uitat toata franceza si ca stau binisor si cu engleza.
David a fost fascinat de dovlecei si de acvariul cu pesti. A facut furori in costumasul alb cu bleu handmade by matusa Nory din Nasaud.
Spre final, toti i-au cantat la multi ani si s-au prezentat cu cadouase. Astfel, David are acum propria lui colectie de machete de masini si de lego-uri micute.
Din pacate tortul pe care-l facusem nu ajungea pentru toata lumea, asa ca l-am mancat a doua zi, intr-un cadru mai restrans si fara mare tam tam. Dar cine a apucat o felie din el a zis c-a iesit delicios.
joi, 7 octombrie 2010
DRUMUL
Trebuia sa plecam vineri, 1 octombrie. Inceput de luna, inceput de viata. Eh, nu intotdeauna viata e asa romantica. Ne-am incurcat in treburi ramase nerezolvate, in bagaje care nu incapeau in masina, in emotii. Asa ca am plecat sambata. Pana la Oradea, drumul a decurs bine. Eram deja obisnuiti cu el. David a dormit aproape 2 ore din cele 7. Ne-am cazat la pensiunea Class, din Baile Felix. Rezervasem camera pentru vineri. Proprietara (mama uneia dintre mamicile cunoscute pe forumuri) a fost destul de draguta sa ne-o retina si dupa ce am anulat rezervarea. Am fost uimita de marimea camerei. Cele doua paturi single sunt enorme. Puse unul langa altul, gazduiesc lejer o familie de 4-5 persoane. Baia, insa, e cam mica. Poate ar fi mers luat jumatate de metru din camera, pentru o baie mai larga. Dar pentru sederea noastra, a fost buna.
Duminica pe la pranz am iesit din tara. Nu inainte de a trage o fuga la lacul cu nuferi si de a cumpara langosi cu branza, smantana si usturoi, la care-mi ramasese gandul din vara, cand am mancat prima data.
Criticile nu-mi stau in fire, asa ca n-am plecat din Romania pentru a o umple de noroi comparand-o cu lumea “civilizata”. Nici pentru a blama peisajul monoton al Ungariei, asa cum am auzit pe altii facand. Nimic din calatoria asta nu mi s-a parut monoton. Am savurat fiecare camp, fiecare copac, fiecare deal ce-mi aparea in cale. M-au fascinat morile de vant. Le vazusem in filme dar realitatea a fost fantastica. Prezenta lor maiestuasa si implacabila ne-a urmarit din Ungaria pana in Danemarca. Ne priveau de sus, rotindu-se lent si regulat, cate doua, cate sase, starnind entuziasmul lui David care mi le arata mereu ca pe niste minuni. Am reusit sa traversam Ungaria si mare parte din Austria in 10 ore. David deja nu mai avea rabdare, asa ca am iesit de pe autostrada, in apropiere de Linz, lasand GPS-ul sa ne duca la primul hotel din lista, Sf. Valentin. Nu ne-am putut apropia de preturile de acolo, fiind un hotel de 4 stele, dar doamna de la receptie, ne-a zis sa mergem in Wels, unde sunt hoteluri mai ieftine. Nu era obligata sa ne spuna. De fapt, nici nu avea voie s-o faca. Dar ne-a vazut obositi, cu copil mic dupa noi si a facut o fapta buna.
Asa ca am pornit spre Wels. Un hotel nu avea locuri. La al doilea nu raspundea nimeni. Al treileaera inchis pentru renovare. Pe strazi era pustiu. Doar semafoarele isi alternau luminile, incantandu-l pe David. Incepusem sa ne ingrijoram. Eram obositi si satui de masina. L-am intrebat pe David daca crede ca ar rezista sa doarma in masina in caz ca nu gasim cazare. A dat hotarat din cap ca “nu”. Asa ca am facut o ultima incercare rugandu-ma sa se aranjeze lucrurile asa cum e mai bine. Ne-a iesit in fata un hotel de 3 stele. Camera dubla 80 euro, camera single 60. Facand socoteli cu banii pe care ii aveam pentru drum, Catalin a zis ca luam o camera single in care sa dorm eu si David, iar el ramane in masina. N-am zis nimic, dar mi-au dat lacrimile, lucru pe care l-a observat si fata de la receptie, care, pusa in tema cu faptul ca suntem pe drum de dimineata, a spus ca patul e destul de mare si putem sta toti trei in camera. Si pentru ca tabloul sa fie complet si sa raman cu amintiri frumoase despre Austria, a doua zi dimineata, David a primit de la o doamna de la receptie, o carticica. O carte micuta, cu foi cartonate, despre o betoniera, iar David, de fiecare data cand o zareste, o ia in maini ca pe o comoara si mi-o arata insistent si zambind, parca zicandu-mi “Uite, mami, mai tii minte ce mi-a dat tanti de la hotel?”.
Luni am traversat Germania. Intrarea mi s-a parut divina, cu casele albe cu acoperisuri rosii, ce se vedeau in departare. Am mers mult si in liniste. David a dormit trei ore si jumatate. La 7 am coborat de pe autostrada in cautare de cazare. Am nimerit intr-un orasel micut, care m-a fascinat. Cladiri cu fatada din lemn, desprinse parca din basmele cu pitici si spiridusi. Lui Catalin nu i-a placut, era prea obosit. Eu m-as fi plimbat toata seara pe stradute, admirand casele. N-a fost sa ramanem acolo. Preturile erau prea mari si n-am regasit disponibilitatea din Austria. Am intrat in Hanovra si am lasat GPS-ul sa ne duca la urmatorul motel de pe lista, cu hotararea ca, daca e prea scump, Catalin sa doarma in masina. Nu era scump. La intrare scria ca o camera single e 28 euro. Dar ni s-a parut dubios locul si ciudate figurile unora dintre clienti. Din fericire, pe drum zarisem un B&B, asa ca am facut cale intoarsa. Nu ne-au dat camera dubla, pentru ca era David cu noi, asa ca am luat una de familie, chiar daca am folosit doar patul matrimonial, clelalte doua fiindu-ne inutile. M-a amuzat aspectul interior de fortareata. Parca eram intr-una din inchisorile din filmele americane. Vom retine, insa, hotelul, pentru ca ne-a salvat la nevoie.
Marti a fost ultima zi de calatorie. Deja aveam alta stare de spirit. Stiam ca oricat ar dura drumul, suntem scutiti de cautatul de hoteluri, calatoream mai relaxati. Am profitat de faptul ca nu mai aveam decat vreo 6 ore de mers si am fost la cumparaturi.
La intrarea in Danemarca ne-a oprit politia. Politistul, zambind ne-a intrebat “English? Deutsch? Romaneste?” Vorbea romaneste putin. A verificat actele, a inregistrat numarul cartii galbene a lui Catalin si ne-a lasat sa plecam. Am aflat ulterior ca se fac astfel de controale pentru a lua in evidenta masinile straine care intra ain Danemarca. Dupa un an de zile, la o alta eventuala verificare, trebuie sa ai masina inmatriculata la ei, altfel, amenda te ustura rau. Ustura la fel de tare si inmatricularea. Danemarca e o tara cu un nivel de trai ridicat, dar cu taxe pe masura.
Am oprit la primul popas si ne-am odihnit jumatate de ora. O pajiste verde, un copac in departare, covor de frunze sub el, banci din loc in loc, David alergand vesel prin mormane de frunze uscate. Astea sunt primele imagini pe care le pastrez din Danemarca.
Nu m-am simtit nici o clipa straina. Campia, copacii, casele cu acoperisuri portocalii, marea si pescarusii imi inspirau pace. Surpriza cea mai mare a venit din partea locului unde locuiesc prietenii la care stam. Undeva in pustietate, intr-o padure cu drum din pietris (David e in legea lui aici), ne-au intampinat cateva zeci de fazani. Nu mai vazusem niciodata asa multi in libertate. A doua zi i-am regasit chiar in curtea casei, umbland nestingheriti. Zilele urmatoare, in plimbari, asteptam sa ne iasa in cale si rate, iepuri, arici de care zona este plina.
Suntem bine aici. Prietenii (cunoscuti pe internet, pe forumurile mamicilor) ne-au primit cu drag, poate cu mai mare disponibilitate decat ar fi facut-o persoane cunoscute pe viu. Asteptam momentul in care sa gasim un apartament pe care sa ni-l putem permite, ca sa ne mutam singuri. Va veni si el, cu siguranta. Ne trebuie doar rabdare si incredere.
Duminica pe la pranz am iesit din tara. Nu inainte de a trage o fuga la lacul cu nuferi si de a cumpara langosi cu branza, smantana si usturoi, la care-mi ramasese gandul din vara, cand am mancat prima data.
Criticile nu-mi stau in fire, asa ca n-am plecat din Romania pentru a o umple de noroi comparand-o cu lumea “civilizata”. Nici pentru a blama peisajul monoton al Ungariei, asa cum am auzit pe altii facand. Nimic din calatoria asta nu mi s-a parut monoton. Am savurat fiecare camp, fiecare copac, fiecare deal ce-mi aparea in cale. M-au fascinat morile de vant. Le vazusem in filme dar realitatea a fost fantastica. Prezenta lor maiestuasa si implacabila ne-a urmarit din Ungaria pana in Danemarca. Ne priveau de sus, rotindu-se lent si regulat, cate doua, cate sase, starnind entuziasmul lui David care mi le arata mereu ca pe niste minuni. Am reusit sa traversam Ungaria si mare parte din Austria in 10 ore. David deja nu mai avea rabdare, asa ca am iesit de pe autostrada, in apropiere de Linz, lasand GPS-ul sa ne duca la primul hotel din lista, Sf. Valentin. Nu ne-am putut apropia de preturile de acolo, fiind un hotel de 4 stele, dar doamna de la receptie, ne-a zis sa mergem in Wels, unde sunt hoteluri mai ieftine. Nu era obligata sa ne spuna. De fapt, nici nu avea voie s-o faca. Dar ne-a vazut obositi, cu copil mic dupa noi si a facut o fapta buna.
Asa ca am pornit spre Wels. Un hotel nu avea locuri. La al doilea nu raspundea nimeni. Al treileaera inchis pentru renovare. Pe strazi era pustiu. Doar semafoarele isi alternau luminile, incantandu-l pe David. Incepusem sa ne ingrijoram. Eram obositi si satui de masina. L-am intrebat pe David daca crede ca ar rezista sa doarma in masina in caz ca nu gasim cazare. A dat hotarat din cap ca “nu”. Asa ca am facut o ultima incercare rugandu-ma sa se aranjeze lucrurile asa cum e mai bine. Ne-a iesit in fata un hotel de 3 stele. Camera dubla 80 euro, camera single 60. Facand socoteli cu banii pe care ii aveam pentru drum, Catalin a zis ca luam o camera single in care sa dorm eu si David, iar el ramane in masina. N-am zis nimic, dar mi-au dat lacrimile, lucru pe care l-a observat si fata de la receptie, care, pusa in tema cu faptul ca suntem pe drum de dimineata, a spus ca patul e destul de mare si putem sta toti trei in camera. Si pentru ca tabloul sa fie complet si sa raman cu amintiri frumoase despre Austria, a doua zi dimineata, David a primit de la o doamna de la receptie, o carticica. O carte micuta, cu foi cartonate, despre o betoniera, iar David, de fiecare data cand o zareste, o ia in maini ca pe o comoara si mi-o arata insistent si zambind, parca zicandu-mi “Uite, mami, mai tii minte ce mi-a dat tanti de la hotel?”.
Luni am traversat Germania. Intrarea mi s-a parut divina, cu casele albe cu acoperisuri rosii, ce se vedeau in departare. Am mers mult si in liniste. David a dormit trei ore si jumatate. La 7 am coborat de pe autostrada in cautare de cazare. Am nimerit intr-un orasel micut, care m-a fascinat. Cladiri cu fatada din lemn, desprinse parca din basmele cu pitici si spiridusi. Lui Catalin nu i-a placut, era prea obosit. Eu m-as fi plimbat toata seara pe stradute, admirand casele. N-a fost sa ramanem acolo. Preturile erau prea mari si n-am regasit disponibilitatea din Austria. Am intrat in Hanovra si am lasat GPS-ul sa ne duca la urmatorul motel de pe lista, cu hotararea ca, daca e prea scump, Catalin sa doarma in masina. Nu era scump. La intrare scria ca o camera single e 28 euro. Dar ni s-a parut dubios locul si ciudate figurile unora dintre clienti. Din fericire, pe drum zarisem un B&B, asa ca am facut cale intoarsa. Nu ne-au dat camera dubla, pentru ca era David cu noi, asa ca am luat una de familie, chiar daca am folosit doar patul matrimonial, clelalte doua fiindu-ne inutile. M-a amuzat aspectul interior de fortareata. Parca eram intr-una din inchisorile din filmele americane. Vom retine, insa, hotelul, pentru ca ne-a salvat la nevoie.
Marti a fost ultima zi de calatorie. Deja aveam alta stare de spirit. Stiam ca oricat ar dura drumul, suntem scutiti de cautatul de hoteluri, calatoream mai relaxati. Am profitat de faptul ca nu mai aveam decat vreo 6 ore de mers si am fost la cumparaturi.
La intrarea in Danemarca ne-a oprit politia. Politistul, zambind ne-a intrebat “English? Deutsch? Romaneste?” Vorbea romaneste putin. A verificat actele, a inregistrat numarul cartii galbene a lui Catalin si ne-a lasat sa plecam. Am aflat ulterior ca se fac astfel de controale pentru a lua in evidenta masinile straine care intra ain Danemarca. Dupa un an de zile, la o alta eventuala verificare, trebuie sa ai masina inmatriculata la ei, altfel, amenda te ustura rau. Ustura la fel de tare si inmatricularea. Danemarca e o tara cu un nivel de trai ridicat, dar cu taxe pe masura.
Am oprit la primul popas si ne-am odihnit jumatate de ora. O pajiste verde, un copac in departare, covor de frunze sub el, banci din loc in loc, David alergand vesel prin mormane de frunze uscate. Astea sunt primele imagini pe care le pastrez din Danemarca.
Nu m-am simtit nici o clipa straina. Campia, copacii, casele cu acoperisuri portocalii, marea si pescarusii imi inspirau pace. Surpriza cea mai mare a venit din partea locului unde locuiesc prietenii la care stam. Undeva in pustietate, intr-o padure cu drum din pietris (David e in legea lui aici), ne-au intampinat cateva zeci de fazani. Nu mai vazusem niciodata asa multi in libertate. A doua zi i-am regasit chiar in curtea casei, umbland nestingheriti. Zilele urmatoare, in plimbari, asteptam sa ne iasa in cale si rate, iepuri, arici de care zona este plina.
Suntem bine aici. Prietenii (cunoscuti pe internet, pe forumurile mamicilor) ne-au primit cu drag, poate cu mai mare disponibilitate decat ar fi facut-o persoane cunoscute pe viu. Asteptam momentul in care sa gasim un apartament pe care sa ni-l putem permite, ca sa ne mutam singuri. Va veni si el, cu siguranta. Ne trebuie doar rabdare si incredere.
joi, 30 septembrie 2010
1 OCTOMBRIE
Pe 1 octombrie 2005, incepeam cu entuziasm o viata noua
Pe 1 octombrie 2010, pornim inca o data pe drum nou. Cu acelasi entuziasm.
Pe 1 octombrie 2010, pornim inca o data pe drum nou. Cu acelasi entuziasm.
luni, 27 septembrie 2010
HUMPHREY...WE'RE LEAVING
Da, plecam. Cu tati. Vineri.
Incepem o viata noua, intr-un loc nou, despre care nu stim mai nimic. Dar nici nu-mi trebuie sa stiu decat ca acolo vom fi impreuna, toti trei.
Plec cu entuziasm. Abia astept sa fiu acolo, sa cunosc oamenii, sa vad locurile, sa infrunt tot ce imi e dat sa infrunt alaturi de baietii mei.
Aici....simt ca am facut tot ce puteam face.
Acolo...incepe viitorul.
Incepem o viata noua, intr-un loc nou, despre care nu stim mai nimic. Dar nici nu-mi trebuie sa stiu decat ca acolo vom fi impreuna, toti trei.
Plec cu entuziasm. Abia astept sa fiu acolo, sa cunosc oamenii, sa vad locurile, sa infrunt tot ce imi e dat sa infrunt alaturi de baietii mei.
Aici....simt ca am facut tot ce puteam face.
Acolo...incepe viitorul.
miercuri, 8 septembrie 2010
CURATENIE ECOLOGICA
Dupa ce am nascut, m-am pricopsit cu o problema cu care se confrunta multe alte mame: nu mai suport mirosurile de detergenti si balsamuri. Daca inainte cautam si testam tot felul de arome, acum ma deranjeaza atat parfumul cat si textura hainelor la spalarea carora s-a folosit balsam.
Drept urmare, am cautat alternative. Dupa multe ezitari si cautari, am testat nucile de sapun. Am cumparat un saculet de jumatate de kilogram din care am folosit cam jumatate, apoi le-am abandonat, nu intotdeauna rezultatele erau multumitoare.
Dupa cateva luni, super-parinti si nucidesapun au organizat o campanie de testare, iar nucile au revenit in atentia mea. M-am inscris si am fost selectata. Eram chiar curioasa sa vad diferenta intre aceste nuci si cele cumparate in primavara.
Ca aspect, sunt diferite. Cele de la nucidesapun sunt un pic mai dure si taiate in jumatati. Cele dinainte erau aproape toate intregi, doar putin crapate si erau putin mai moi.
Cum timpul se scurge repede si nu reusesc nicicum sa fac tot ce-mi propun, am testat la repezeala cateva forme de folosire.
Spalatul rufelor:
Diferente nu sunt in modul de spalare, fata de nucile cumparate anterior. Pun in saculet sau intr-o soseta (ratacesc mereu saculetul) 5-6 nuci si le pun in cuva. Prefer sa bag saculetul in una din haine, ca mi s-a intamplat o data sa se blocheze in zona capacului iar masina sa spele doar cu apa. In compartimentul pentru detergent pun bicarbonat de sodiu (de cele mai multe ori un pliculet intreg), iar in loc de balsam folosesc otet. Am folosit si ulei parfumat, dar nu se pastreaza mirosul.
Hainele ies curate de murdaria normala, uneori si fara unele dintre pete. Depinde foarte mult de textura materialului si de tipul de pata. Dupa uscare miros a proaspat, mai ales cand sunt intinse la uscat afara.
Se zice ca nucile pot fi folosite cam la 3 spalari. Eu le folosesc a doua data doar la rufe care nu sunt prea murdare. In rest, peste primele nuci, la fiecare spalare mai adaug 4-5 si tot asa, pana se umple saculetul.
Cand saculetul s-a umplut, trec la alte forme de utilizare a nucilor.
Lichid concentrat:
Am scos nucile din saculet (se adunasera vreo 15) si le-am pus la fiert cu vreo 400 ml apa. Cand apa a scazut (nu prea respect instructiunile, fac totul din ochi), am oprit focul si am strecurat lichidul. L-am amestecat cu ceai de urzica si l-am folosit ca sampon. De curatat a curatat. Parul era curat si stralucitor, dar nu mi-a placut textura. Arata curat, dar il simteam ciudat, nu era moale, asa cum imi place mie.
Nu mai repet experienta. Data viitoare folosesc lichidul la spalatul podelelor.
Pasta:
Nucile fierte le-am pus in blender, impreuna cu putin lichid si le-am mixat. Nu s-au facut chiar pasta, unele nuci au ramas bucati mai mari. Stiu ca sunt retete pentru diferite tipuri de detergenti cu aceasta pasta, dar n-am avut timp sa caut, asa ca am folosit-o ca atare. Am spalat vasele si le-a curatat foarte bine. Dar chiar foarte bine. Farfuriile scartaiau cand treceam degetul peste ele, ceea ce mi-a placut mult. Am spalat si chiuveta din baie si a ramas alba si stralucitoare.
Singurul lucru care nu-mi place e mirosul. E intepator si deranjant. Poate cu cateva picaturi de ulei esential se remediaza problema asta, pentru ca merita sa repet experienta.
In concluzie, sunt multumita. Imi place sa folosesc nucile, mai ales ca au multiple intrebuintari. Imi pare rau ca n-am apucat sa le folosesc in mai multe forme, dar o voi face de indata ce voi putea. Multumesc super-parinti si nucidesapun pentru ca mi-au amintit de ele.
Drept urmare, am cautat alternative. Dupa multe ezitari si cautari, am testat nucile de sapun. Am cumparat un saculet de jumatate de kilogram din care am folosit cam jumatate, apoi le-am abandonat, nu intotdeauna rezultatele erau multumitoare.
Dupa cateva luni, super-parinti si nucidesapun au organizat o campanie de testare, iar nucile au revenit in atentia mea. M-am inscris si am fost selectata. Eram chiar curioasa sa vad diferenta intre aceste nuci si cele cumparate in primavara.
Ca aspect, sunt diferite. Cele de la nucidesapun sunt un pic mai dure si taiate in jumatati. Cele dinainte erau aproape toate intregi, doar putin crapate si erau putin mai moi.
Cum timpul se scurge repede si nu reusesc nicicum sa fac tot ce-mi propun, am testat la repezeala cateva forme de folosire.
Spalatul rufelor:
Diferente nu sunt in modul de spalare, fata de nucile cumparate anterior. Pun in saculet sau intr-o soseta (ratacesc mereu saculetul) 5-6 nuci si le pun in cuva. Prefer sa bag saculetul in una din haine, ca mi s-a intamplat o data sa se blocheze in zona capacului iar masina sa spele doar cu apa. In compartimentul pentru detergent pun bicarbonat de sodiu (de cele mai multe ori un pliculet intreg), iar in loc de balsam folosesc otet. Am folosit si ulei parfumat, dar nu se pastreaza mirosul.
Hainele ies curate de murdaria normala, uneori si fara unele dintre pete. Depinde foarte mult de textura materialului si de tipul de pata. Dupa uscare miros a proaspat, mai ales cand sunt intinse la uscat afara.
Se zice ca nucile pot fi folosite cam la 3 spalari. Eu le folosesc a doua data doar la rufe care nu sunt prea murdare. In rest, peste primele nuci, la fiecare spalare mai adaug 4-5 si tot asa, pana se umple saculetul.
Cand saculetul s-a umplut, trec la alte forme de utilizare a nucilor.
Lichid concentrat:
Am scos nucile din saculet (se adunasera vreo 15) si le-am pus la fiert cu vreo 400 ml apa. Cand apa a scazut (nu prea respect instructiunile, fac totul din ochi), am oprit focul si am strecurat lichidul. L-am amestecat cu ceai de urzica si l-am folosit ca sampon. De curatat a curatat. Parul era curat si stralucitor, dar nu mi-a placut textura. Arata curat, dar il simteam ciudat, nu era moale, asa cum imi place mie.
Nu mai repet experienta. Data viitoare folosesc lichidul la spalatul podelelor.
Pasta:
Nucile fierte le-am pus in blender, impreuna cu putin lichid si le-am mixat. Nu s-au facut chiar pasta, unele nuci au ramas bucati mai mari. Stiu ca sunt retete pentru diferite tipuri de detergenti cu aceasta pasta, dar n-am avut timp sa caut, asa ca am folosit-o ca atare. Am spalat vasele si le-a curatat foarte bine. Dar chiar foarte bine. Farfuriile scartaiau cand treceam degetul peste ele, ceea ce mi-a placut mult. Am spalat si chiuveta din baie si a ramas alba si stralucitoare.
Singurul lucru care nu-mi place e mirosul. E intepator si deranjant. Poate cu cateva picaturi de ulei esential se remediaza problema asta, pentru ca merita sa repet experienta.
In concluzie, sunt multumita. Imi place sa folosesc nucile, mai ales ca au multiple intrebuintari. Imi pare rau ca n-am apucat sa le folosesc in mai multe forme, dar o voi face de indata ce voi putea. Multumesc super-parinti si nucidesapun pentru ca mi-au amintit de ele.
vineri, 3 septembrie 2010
E PE DRUM
Tati.
Spre noi.
Acum traverseaza Germania de la Nord la Sud.
Apoi mai are Austria, Ungaria si jumatate de Romanie.
Il asteptam cu drag.
Spre noi.
Acum traverseaza Germania de la Nord la Sud.
Apoi mai are Austria, Ungaria si jumatate de Romanie.
Il asteptam cu drag.
miercuri, 1 septembrie 2010
AMICI PER LA PELLE
Melodia asta mi-e draga pentru ca-mi aminteste de copiii Andreinei si de iubirea lor cu nabadai.
Da, cred cu tot sufletul ca nu-i musai ca fratii sa fie mereu in armonie. Si eu ma certam cu fratele meu. Ii trageam cate o sapuneala de se auzeau strigatele mele in tot blocul. Si totusi ne iubeam. In vacante, cand unul din nou era plecat la bunici, tanjeam unul dupa celalalt.
AMICI PER LA PELLE
Amici, amici, amici per la pelle
Che storia, amici, che storia è questa qua!
Lo sai che vado matto per panna e cioccolato,
Vuoi mettere un pezzetto di pizza ben salato.
Mi piacciono i fumetti,
Ma guardati i cartoni!
Se adesso non la smetti
Sss! Ci sono dei bambini!
Se adesso non la smetti!
Sssssssss!
Domani che cuccagna mi sa che scappo al mare,
Mi aspetta una montagna intera da scalare,
Io sono precisino e tu disordinato,
Sei peggio di un bambino!
Ma senti chi ha parlato!
A scuola non sappiamo più che fare,
Dal lunedì li senti brontolare!
Se uno dice:"Bianco",
Quell'altro grida: "Nero",
Che strana coppia, è strana, strana per davvero.
Eppure siamo amici, amici per la pelle
Insieme come,
Insieme come
Carie e caramelle,
Ma quando bisticciamo il muso ci teniamo
E le linguacce, le linguacce a turno ci facciamo,
E le linguacce, le linguacce a turno ci facciamo.
Eppure sono amici, amici per la pelle
Un po' come la luna a braccetto con le stelle.
Si beccano su tutto, sono come cane e gatto
E chi si mette in mezzo, a dire poco è mezzo matto
E chi si mette in mezzo, si signori è mezzo matto!
Amici, amici, amici per la pelle
Che storia, amici, ma è la verità!I
Io sono un bravo ometto,
è lui che fa il ribelle,
Ma senti che angioletto che ride alle mie spalle.
Io sono un batterista,
Io suono il clarinetto,
Io sono un interista,
Neanch'io sono perfetto.
Son peggio di Peppone e Don Camillo,
non sai chi è più testone o più tranquillo!
Se uno dice: "Nero",
Quell'altro grida: "Bianco",
Battibeccando sempre, sempre fianco a fianco.
Eppure siamo amici, amici per la pelle
Insieme come,
Insieme come
Carie e caramelle.
Ma si che bisticciamo e il muso ci teniamo
Ma dopo tre minuti,
Due minuti
Ci abbracciamo,
Ma dopo due minuti,
Un minuto
Ci abbracciamo.
Eppure sono amici, amici per la pelle
Insieme come il bianco e blu di un cielo a pecorelle,
Non sentono ragioni, però si voglion bene
E attacco briga,
Attacco briga dentro una canzone.
E noi ve le cantiamo in coro sì ma con le buone!
Eppure siamo amici, amici per la pelle
Insieme come,
Insieme come
Lacrime e cipolle
Si cuociono alla brace,
Ma poi facciamo pace,
E adesso fanno a gara a chi si sente più felice,
E adesso fanno a gara a chi si sente più felice!
Se io ti dico: "bianco",
Io ti rispondo: "nero"
Di coppie come queste
E' pieno il mondo intero!
Da, cred cu tot sufletul ca nu-i musai ca fratii sa fie mereu in armonie. Si eu ma certam cu fratele meu. Ii trageam cate o sapuneala de se auzeau strigatele mele in tot blocul. Si totusi ne iubeam. In vacante, cand unul din nou era plecat la bunici, tanjeam unul dupa celalalt.
AMICI PER LA PELLE
Amici, amici, amici per la pelle
Che storia, amici, che storia è questa qua!
Lo sai che vado matto per panna e cioccolato,
Vuoi mettere un pezzetto di pizza ben salato.
Mi piacciono i fumetti,
Ma guardati i cartoni!
Se adesso non la smetti
Sss! Ci sono dei bambini!
Se adesso non la smetti!
Sssssssss!
Domani che cuccagna mi sa che scappo al mare,
Mi aspetta una montagna intera da scalare,
Io sono precisino e tu disordinato,
Sei peggio di un bambino!
Ma senti chi ha parlato!
A scuola non sappiamo più che fare,
Dal lunedì li senti brontolare!
Se uno dice:"Bianco",
Quell'altro grida: "Nero",
Che strana coppia, è strana, strana per davvero.
Eppure siamo amici, amici per la pelle
Insieme come,
Insieme come
Carie e caramelle,
Ma quando bisticciamo il muso ci teniamo
E le linguacce, le linguacce a turno ci facciamo,
E le linguacce, le linguacce a turno ci facciamo.
Eppure sono amici, amici per la pelle
Un po' come la luna a braccetto con le stelle.
Si beccano su tutto, sono come cane e gatto
E chi si mette in mezzo, a dire poco è mezzo matto
E chi si mette in mezzo, si signori è mezzo matto!
Amici, amici, amici per la pelle
Che storia, amici, ma è la verità!I
Io sono un bravo ometto,
è lui che fa il ribelle,
Ma senti che angioletto che ride alle mie spalle.
Io sono un batterista,
Io suono il clarinetto,
Io sono un interista,
Neanch'io sono perfetto.
Son peggio di Peppone e Don Camillo,
non sai chi è più testone o più tranquillo!
Se uno dice: "Nero",
Quell'altro grida: "Bianco",
Battibeccando sempre, sempre fianco a fianco.
Eppure siamo amici, amici per la pelle
Insieme come,
Insieme come
Carie e caramelle.
Ma si che bisticciamo e il muso ci teniamo
Ma dopo tre minuti,
Due minuti
Ci abbracciamo,
Ma dopo due minuti,
Un minuto
Ci abbracciamo.
Eppure sono amici, amici per la pelle
Insieme come il bianco e blu di un cielo a pecorelle,
Non sentono ragioni, però si voglion bene
E attacco briga,
Attacco briga dentro una canzone.
E noi ve le cantiamo in coro sì ma con le buone!
Eppure siamo amici, amici per la pelle
Insieme come,
Insieme come
Lacrime e cipolle
Si cuociono alla brace,
Ma poi facciamo pace,
E adesso fanno a gara a chi si sente più felice,
E adesso fanno a gara a chi si sente più felice!
Se io ti dico: "bianco",
Io ti rispondo: "nero"
Di coppie come queste
E' pieno il mondo intero!
duminică, 29 august 2010
VESELIE
In casa se fac renovari, motiv de mare bucurie pentru David. L-a ajutat pe bicu la tencuit si la reparatul peretilor, iar acum, in asteptarea mesterului zugrav, placerea lui cea mai mare e sa alerge si sa strige prin camera goala. Asa ceva iti umple intreaga zi de voie buna.
http://s249.photobucket.com/albums/gg227/madimih/?action=view¤t=august2010351.mp4
http://s249.photobucket.com/albums/gg227/madimih/?action=view¤t=august2010351.mp4
vineri, 27 august 2010
VACANTA CU DAVID - PARTEA I - TRENUL
Pentru a ne petrece cateva zile de vacanta in compania unor prieteni dragi, aveam de batut drum lung. Cel mai lung drum strabatut cu David, iar alternativa cea mai buna, era trenul.
Oooo, lui David ii plac trenurile. Seara avem mereu program de vazut cum trece trenul de la sase si un sfert sau cel de la sapte treizecisicinci. Este fascinat. Il studiaza atent, face tfu tfu si se uita la mine cu o privire de parca ar descoperi cine stie ce minune. Dar nu urcasem niciodata in tren pana atunci.
Ei bine, avea sa cunoasca in amanunt si interiorul masinariei fluieratoare, pentru ca ne astepta un drum de 8 ore, pana la Oradea.
Cu cateva zile inainte am inceput sa-l pregatesc. Ii povesteam cum o sa ne urcam in tren si o sa mergem departe, departe (de aici a invatat ca pentru "departe" semnul e fluturatul mainii in sus si in jos). II spuneam ca o sa ne petrecem aproape toata ziua in tren, ca acolo urma sa mancam, sa ne jucam, sa facem pipi, sa facem nani. Pentru calatorie am renuntat la EC si am folosit pampersi.
Pentru a-i face drumul cat mai usor de suportat, am pus in geanta jucarii cat mai variate: o minge, suportul de la stampila mea (ii place la nebunie sa stampileze tot ce prinde), figurine, jucarii chitaitoare, carti, creioane colorate, tot ce stiam ca-i place si-l tine ocupat cat mai mult timp. Piesa de rezistenta a fost o jucarie noua, luata special pentru drum: o jucarie muzicala, cu clape si figurine. M-am gandit ca, fiind ceva nou, ii va capta atentia. Si asa a fost.
Din fericire, la dus, vagonul de clasa I a fost destul de liber. In compartimentul nostru au mai fost doua persoane care l-au tolerat destul de usor pe David. De fapt, a si fost un copil usor de tolerat. Ne-am jucat, am cantat, a descoperit niste butoane care aprindeau niste becuri si s-a lasat acaparat de ele, s-a plimbat pe toate scaunele, etc.
Pe la jumatatea drumului, David a descoperit ca vagonul are si coridor si dus a fost. A trecut in revista toti calatorii, cu unii a facut cunostinta, am jucat fotbal, a alergat, a mers in patru labe, s-a tarat militareste, a ras si a cantat, ne-am uitat pe geam si am numarat case, masini, copaci, vaci, nori. L-am lasat sa faca ce-a crezut, cu riscul de a se murdari, pentru ca, la un drum asa lung, ultimul lucru de care avea nevoie ar fi fost o insiruire de nu-uri.
Oricum, n-a deranjat pe nimeni, ba chiar a provocat buna dispozitie.
La un moment dat a dormit un pic, prea putin ca sa se odihneasca, iar cand s-a trezit a fost morocanos si nervos. Dar oricum, eram aproape de Oradea, asa ca n-a durat mult si am coborat din tren.
Dumul de intoarcere a fost ceva mai greu. In primul rand, trenul a fost foarte aglomerat. Chiar si la clasa I erau ocupate toate locurile. Era si foarte cald si ne-am resimtit cu totii.
Lucrurile au decurs cam ca la venire. David a fost, insa, mai agitat. N-avea stare, voia ba pe coridor ba in compartiment. Cu o ora inainte de sosire deja nu mai putea. Imi arata usa si-mi dadea de inteles cu jale in ochi ca el vrea sa coboare. Si-i explicam ca mai avem de mers iar el era asa dezamagit si-si lipea capul de umarul meu, suspinand.
Din nou, l-am lasat sa se manifeste. Nu i-am interzis sa puna mana pe unde a vrut, oricum aveam servetelele si dezinfectantul la indemana. S-a jucat cu un baietel de patru ani, a capatat de la calatori napolitane si alune, a alergat, a sarit, a cantat, a mai marait, s-a cerut in brate, a cerut laptic sa se calmeze...pana la urma am ajuns la destinatie.
Acum, privind retrospectiv, imi pare rau ca n-am luat cu noi ceva masinute sa le plimbam pe coridor. Ce m-a ajutat mult a fost faptul ca nu am avut asteptari. Stiam ca nu va sta pe scaun, stiam ca-i imposibil sa stea inchis 8 ore, asa ca l-am lasat cat de liber am putut sa-l las (a acceptat repede ca nu mergem dincolo de usile vagonului, pentru ca-i periculos). L-am tinut in brate cand treceam prin tunele pentru ca era derutat si i-am explicat de fiecare data ce se intampla, cum trecem pe sub munte, iar el exclama fericit cand ieseam si se facea iar lumina. I-am explicat si de ce e de preferat sa nu deranjam calatorii, mai ales pe cei care dorm. M-am jucat cu el asa cum a vrut el, am strabatut dupa el coridorul de zeci de ori, numai sa-l vad bucuros si incantat de calatorie. Iar din punctul meu de vedere totul a mers bine
Ne mai incumetam si alta data.
DUS
INTORS
Oooo, lui David ii plac trenurile. Seara avem mereu program de vazut cum trece trenul de la sase si un sfert sau cel de la sapte treizecisicinci. Este fascinat. Il studiaza atent, face tfu tfu si se uita la mine cu o privire de parca ar descoperi cine stie ce minune. Dar nu urcasem niciodata in tren pana atunci.
Ei bine, avea sa cunoasca in amanunt si interiorul masinariei fluieratoare, pentru ca ne astepta un drum de 8 ore, pana la Oradea.
Cu cateva zile inainte am inceput sa-l pregatesc. Ii povesteam cum o sa ne urcam in tren si o sa mergem departe, departe (de aici a invatat ca pentru "departe" semnul e fluturatul mainii in sus si in jos). II spuneam ca o sa ne petrecem aproape toata ziua in tren, ca acolo urma sa mancam, sa ne jucam, sa facem pipi, sa facem nani. Pentru calatorie am renuntat la EC si am folosit pampersi.
Pentru a-i face drumul cat mai usor de suportat, am pus in geanta jucarii cat mai variate: o minge, suportul de la stampila mea (ii place la nebunie sa stampileze tot ce prinde), figurine, jucarii chitaitoare, carti, creioane colorate, tot ce stiam ca-i place si-l tine ocupat cat mai mult timp. Piesa de rezistenta a fost o jucarie noua, luata special pentru drum: o jucarie muzicala, cu clape si figurine. M-am gandit ca, fiind ceva nou, ii va capta atentia. Si asa a fost.
Din fericire, la dus, vagonul de clasa I a fost destul de liber. In compartimentul nostru au mai fost doua persoane care l-au tolerat destul de usor pe David. De fapt, a si fost un copil usor de tolerat. Ne-am jucat, am cantat, a descoperit niste butoane care aprindeau niste becuri si s-a lasat acaparat de ele, s-a plimbat pe toate scaunele, etc.
Pe la jumatatea drumului, David a descoperit ca vagonul are si coridor si dus a fost. A trecut in revista toti calatorii, cu unii a facut cunostinta, am jucat fotbal, a alergat, a mers in patru labe, s-a tarat militareste, a ras si a cantat, ne-am uitat pe geam si am numarat case, masini, copaci, vaci, nori. L-am lasat sa faca ce-a crezut, cu riscul de a se murdari, pentru ca, la un drum asa lung, ultimul lucru de care avea nevoie ar fi fost o insiruire de nu-uri.
Oricum, n-a deranjat pe nimeni, ba chiar a provocat buna dispozitie.
La un moment dat a dormit un pic, prea putin ca sa se odihneasca, iar cand s-a trezit a fost morocanos si nervos. Dar oricum, eram aproape de Oradea, asa ca n-a durat mult si am coborat din tren.
Dumul de intoarcere a fost ceva mai greu. In primul rand, trenul a fost foarte aglomerat. Chiar si la clasa I erau ocupate toate locurile. Era si foarte cald si ne-am resimtit cu totii.
Lucrurile au decurs cam ca la venire. David a fost, insa, mai agitat. N-avea stare, voia ba pe coridor ba in compartiment. Cu o ora inainte de sosire deja nu mai putea. Imi arata usa si-mi dadea de inteles cu jale in ochi ca el vrea sa coboare. Si-i explicam ca mai avem de mers iar el era asa dezamagit si-si lipea capul de umarul meu, suspinand.
Din nou, l-am lasat sa se manifeste. Nu i-am interzis sa puna mana pe unde a vrut, oricum aveam servetelele si dezinfectantul la indemana. S-a jucat cu un baietel de patru ani, a capatat de la calatori napolitane si alune, a alergat, a sarit, a cantat, a mai marait, s-a cerut in brate, a cerut laptic sa se calmeze...pana la urma am ajuns la destinatie.
Acum, privind retrospectiv, imi pare rau ca n-am luat cu noi ceva masinute sa le plimbam pe coridor. Ce m-a ajutat mult a fost faptul ca nu am avut asteptari. Stiam ca nu va sta pe scaun, stiam ca-i imposibil sa stea inchis 8 ore, asa ca l-am lasat cat de liber am putut sa-l las (a acceptat repede ca nu mergem dincolo de usile vagonului, pentru ca-i periculos). L-am tinut in brate cand treceam prin tunele pentru ca era derutat si i-am explicat de fiecare data ce se intampla, cum trecem pe sub munte, iar el exclama fericit cand ieseam si se facea iar lumina. I-am explicat si de ce e de preferat sa nu deranjam calatorii, mai ales pe cei care dorm. M-am jucat cu el asa cum a vrut el, am strabatut dupa el coridorul de zeci de ori, numai sa-l vad bucuros si incantat de calatorie. Iar din punctul meu de vedere totul a mers bine
Ne mai incumetam si alta data.
DUS
INTORS
joi, 26 august 2010
PRIMA PROPOZITIE
tata + brrrrruuuummmm + fluturatul mainii in sus si in jos = tata e plecat cu masina departe
sâmbătă, 21 august 2010
ARE VOIE?!!!!
Inainte de a citi randurile urmatoare, va rog sa (re)cititi postarea despre balti/nisip/pietris si argumentele de acolo, in principal cele despre MICROBI, MURDARIRE, EVENTUALE RACELI si SANATATEA EMOTIONALA
Mi se intampla foarte rar sa ies in centru seara, cand se aduna parintii si copiii. Stam departe si nu prea ne potrivim cu programul autobuzelor. Luni seara, insa, am iesit. Fusese cald. Acum adia usor vantul. Pavajul, insa, mai pastra caldura de peste zi. In astfel de momente, activitatea preferata a lui David e sa se rostogoleasca pe jos. Se aseaza in fund si-si freaca calcaiele de pavaj razand, se lasa pe burta si se taraie, inoata, se intoarce pe spate, rade, chitaie, suspina a bine. E ca un fel de ritual pe care il face de fiecare data cand ajungem in centru, un fel de a recunoaste locul si de a se recunoaste pe el in contact cu respectivul loc.
Singura obiectie pe care o am e cand isi pune fata pe jos. Atunci ma aplec langa el, ii pun mana sub obraz si-i zic ca prefer sa stea cu fata pe palma mea decat pe jos, pentru ca pavajul este murdar. Iar el zambeste incantat si spune „nani”.
La un moment dat, s-a apropiat de noi o fetita mai marisoara. Il privea pe David uimita si cumva contrariata.
Ea: De ce sta asa?
Eu: Pentru ca-i place.
Ea: Dar are voie?!
Ea: Da.
Ea: Dar se murdareste.
Eu: Il sterg cu servetele umede.
Ea: Dar isi murdareste hainele.
Eu i-am zambit: Nu-i nimic, cand ajungem acasa pun si hainele si pe el la spalat.
Cu o privire plina de speranta s-a uitat catre mama ei care statea pe o banca langa noi si a intrebat-o: „Pot sa fac si eu ca el?”. Mama a dat din cap a „nu” iar fetita s-a resemnat gasindu-si alta preocupare, dar revenind din cand in cand la noi cat timp am stat acolo. S-au mai adunat si alti copii in jurul nostru, privindu-l cu curiozitate pe David. Unii isi intrebau mamele daca „au voie”, primind invariabil raspunsul negativ.
O singura fetita, mai mica decat David, o italianca bruneta, cu ochi albastri si toata un zambet, a venit hotarata si s-a asezat pe jos, in fata lui. Mama si bunica stateau de vorba cu cineva. Au aruncat o privire spre fetita si au inceput sa rada, apoi si-au continuat nestingherite conversatia. Am zambit incantata de atitudinea lor. La un moment dat, insa, fetita a inceput sa verse pe jos sucul din sticla pe care o tinea in mana si sa plescaie cu palmele in baltoaca formata. Era asa incantata ca am fost tentata sa incerc si eu sa plescai. Deodata aud un „Nooooo” rastit, bunica si mama vin val vartej spre fetita, o apuca de maini si o tarasc dupa ele, certand-o.
Ce sa zic? Nimeni nu-i perfect.
Acum... multi m-ar critica si m-ar comenta, eventual si-ar feri copiii de al meu daca am veni mai des in centru (din fericire nu-i cazul, ca ajungem pe acolo cel mult de doua ori pe luna, de obicei preferand locuri mai retrase si mai putin aglomerate). E ok si asa, fiecare are motivele si argumentele lui pentru a reactiona intr-un anumit fel.
Totusi, unii copii „au voie” si sa se murdareasca, si sa stea pe jos, si sa se joace cu nisip, apa, noroi si tot ce-i mai incanta.
„Nu e voie” nu e un raspuns unanim, nici chiar in oraselul asta mic si amortit. Nu toti parintii se tem de murdarie, microbi si raceli.
Zilele trecute, iesind la o plimbare cu o prietena, mama unui baietel de 4 ani, i-am povestit intamplarea de mai sus si mi-a raspuns senina: „Ooo, dar eu il las sa se murdareasca atata timp cat e fericit. Chiar imi place sa-l schimb de 10 ori pe zi, numai sa stiu ca-i vesel si incantat de ce face.”
Si vorbele astea le-a si pus in practica cateva minute mai tarziu, cand, uitati ce faceau copilasii nostri:
Si oarecum tot in ton cu subiectul:
marți, 17 august 2010
INMARMURITA
Ieri seara, pe la ora 21, ne intorceam din oras, de la joaca, veseli nevoie mare. In taxi erau stiri. Ceva despre o explozie la un spital, n-am prins mare lucru si nici n-am acordat atentie pentru ca de obicei nu ascult stirile. Soferul intelesese ca in explozie ar fi murit Raed Arafat. Am zis un "Dumnezeu sa-l ierte" si mi-am vazut de David care chiuia de zor inca sub efectul orelor de joaca.
Cand am ajuns acasa nu m-am uitat la stiri (niciodata nu ma uit). Dimineata n-am deschis radio-ul dar in timpul micului dejun, mama soacra mi-a zis de explozia de la maternitatea din Giulesti. Mi-a ramas mancarea in gat, dar tot am zis ca nu poate fi asa grav. Pana am intrat pe net si am citit articolele si am vazut filmuletele.
Stateam cu ochii in calculator si cu David in brate strangandu-l tare tare si spunandu-i plangand cat de recunoscatoare ii sunt lui Dumnezeu ca ne-a ferit de asa ceva. Iar el se uita la mine si ma strangea de gat si ma mangaia asa cum face de obicei cand vede ca sunt trista.
Este inimaginabil. Nu vreau sa simt vreodata nici a suta parte din durerea acelor parinti. Sunt cu tot sufletul alaturi de ei, de parintii care inca nu si-au vazut pruncii, care spera inca sa nu fie ai lor cei care au murit, de copilasii aceia care inca nu pot fi tinuti in bate, care nu pot fi alaptati, care si-au inceput viata in dureri crunte.
Dumnezeu sa odihneasca sufletelele care s-au dus!
Dumnezeu sa dea putere parintilor nemangaiati!
Dumnezeu sa ne fereasca pe toti de asemenea suferinta!
Cand am ajuns acasa nu m-am uitat la stiri (niciodata nu ma uit). Dimineata n-am deschis radio-ul dar in timpul micului dejun, mama soacra mi-a zis de explozia de la maternitatea din Giulesti. Mi-a ramas mancarea in gat, dar tot am zis ca nu poate fi asa grav. Pana am intrat pe net si am citit articolele si am vazut filmuletele.
Stateam cu ochii in calculator si cu David in brate strangandu-l tare tare si spunandu-i plangand cat de recunoscatoare ii sunt lui Dumnezeu ca ne-a ferit de asa ceva. Iar el se uita la mine si ma strangea de gat si ma mangaia asa cum face de obicei cand vede ca sunt trista.
Este inimaginabil. Nu vreau sa simt vreodata nici a suta parte din durerea acelor parinti. Sunt cu tot sufletul alaturi de ei, de parintii care inca nu si-au vazut pruncii, care spera inca sa nu fie ai lor cei care au murit, de copilasii aceia care inca nu pot fi tinuti in bate, care nu pot fi alaptati, care si-au inceput viata in dureri crunte.
Dumnezeu sa odihneasca sufletelele care s-au dus!
Dumnezeu sa dea putere parintilor nemangaiati!
Dumnezeu sa ne fereasca pe toti de asemenea suferinta!
duminică, 15 august 2010
LA NUNTA
La sfarsitul lunii iunie a fost mare petrecere in familie. Nu se putea sa lipsim, asa ca, mi-am luat copilul pe sold si am mers la nunta.
Il pregatisem eu de acasa ca mergem la o petrecere cu muuuulti oameni si cu muzica (nu-l incanta aglomeratiile si zgomotul), i-am zis ca o sa ne plimbam si pe afara (ma bazam pe parcarea mare care avea sa-l atraga cu masini, banci, etc) si ca plecam de indata ce el se satura de stat acolo.
Cunoscandu-l pe David, stiam ca nu va sta prea mult in interior, asa ca ma pregatisem si eu sufleteste pentru o ora, o ora jumate petrecuta prin parcare.
Ei bine, se pare ca nu l-am cunoscut indeajuns, pentru ca am stat patru ore. David s-a adaptat rapid locului, daca nu i-a placut ceva si-a gasit repede o activitate care sa-l incante. A invatat rapid drumul spre iesire si, desi avea de strabatut toata sala si un hol ca sa ajunga in afara, o pornea de unul singur fara sa se uite in jur, fara sa-i pese ca eu voiam sa stau la masa. In privinta plimbarilor, am facut cu schimbul, cand eu, cand bunicul, asa ca am avut ajutoare.
Cum imi imaginasem, David n-a fost deloc interesat de sala. A stat un pic, de complezenta la masa, a ciugulit din antreu si fructe, apoi fuga la explorare ca doar era intr-o zna necunoscuta inca. Parcarea are si o benzinarie, ceea ce l-a fascinat si l-a tinut ocupat mult timp. In plus localul se afla chiar langa calea ferata iar faptul ca a vazut de aproape doua trenuri, a facut pentru David seara de neuitat. Adora trenurile. De multe ori ne facem drum pe langa calea ferata doar ca sa vedem cum trece trenul.
Cand a plouat si n-am putut iesi, ne-am gasit ocupatie in interior, cu niste pietricele decorative si lumanarele cu baterie.
In concluzie, ne-am distrat, iar datorita lui David, am avut si partener de dans si am facut spectacol pe ring.
Il pregatisem eu de acasa ca mergem la o petrecere cu muuuulti oameni si cu muzica (nu-l incanta aglomeratiile si zgomotul), i-am zis ca o sa ne plimbam si pe afara (ma bazam pe parcarea mare care avea sa-l atraga cu masini, banci, etc) si ca plecam de indata ce el se satura de stat acolo.
Cunoscandu-l pe David, stiam ca nu va sta prea mult in interior, asa ca ma pregatisem si eu sufleteste pentru o ora, o ora jumate petrecuta prin parcare.
Ei bine, se pare ca nu l-am cunoscut indeajuns, pentru ca am stat patru ore. David s-a adaptat rapid locului, daca nu i-a placut ceva si-a gasit repede o activitate care sa-l incante. A invatat rapid drumul spre iesire si, desi avea de strabatut toata sala si un hol ca sa ajunga in afara, o pornea de unul singur fara sa se uite in jur, fara sa-i pese ca eu voiam sa stau la masa. In privinta plimbarilor, am facut cu schimbul, cand eu, cand bunicul, asa ca am avut ajutoare.
Cum imi imaginasem, David n-a fost deloc interesat de sala. A stat un pic, de complezenta la masa, a ciugulit din antreu si fructe, apoi fuga la explorare ca doar era intr-o zna necunoscuta inca. Parcarea are si o benzinarie, ceea ce l-a fascinat si l-a tinut ocupat mult timp. In plus localul se afla chiar langa calea ferata iar faptul ca a vazut de aproape doua trenuri, a facut pentru David seara de neuitat. Adora trenurile. De multe ori ne facem drum pe langa calea ferata doar ca sa vedem cum trece trenul.
Cand a plouat si n-am putut iesi, ne-am gasit ocupatie in interior, cu niste pietricele decorative si lumanarele cu baterie.
In concluzie, ne-am distrat, iar datorita lui David, am avut si partener de dans si am facut spectacol pe ring.
Care-o fi numarul taxiului?
Ce nunta? Ce petrecere? Afara-i mai interesant.
Sa exploram si interiorul
Mamaaaa, aici erai!!!!!
Hai la dans
Si frumosii miri, Dana si Silviu
Casa de piatra!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)